Ani de zile am tot spus că nu pot înţelege de ce românii par neinteresaţi de evenimentul cultural. Mă bazam pe ceea ce vedeam că se întâmplă în Galaţi, deşi eram conştientă de faptul că sunt zone ale ţării unde piesele de teatru şi concertele se desfăşoară cu casa închisă. Ca orice om, făceam comparaţii cu trecutul şi rezultatele nu erau deloc măgulitoare pentru Galaţi. Scriam, de exemplu, despre şocul avut la o piesă de teatru jucată de actorii gălăţeni la care am văzut multe, prea multe scaune goale, deşi piesa nu se juca de multă vreme şi era chiar o piesă bună. Am văzut prea puţini tineri în sală şi prea multe persoane cu fiţe, care se manifestau vizibil ca şi cum ar fi bifat în agendă încă o „socializare în interes de serviciu”. În fine... fiecare face cum crede. Eu, spre exemplu, nu merg la teatru ca să-mi etalez garderoba şi nici ca să mă vadă lumea cum mă culturalizez. Nu mă prezint cu o oră înainte de începerea piesei ca să mă proţăpesc pe hol cu ochii spre intrare şi să salut lumea cu o mină afectată, aşa cum am văzut că se practică. După ce se termină spectacolul ies discret şi rapid, nu rămân să fac conversaţie pentru a arăta unuia sau altuia cât am înţeles din piesă şi cât de mult mi-a plăcut cutare actor. O seară la teatru este pentru mine o ieşire în oraş alături de soţul meu, la un eveniment de natură să mă relaxeze şi pe care vreau să-l savurez fără eforturi de socializare care nu au nicio legătură cu actul cultural. Dacă vreau să socializez, merg în alte locuri.
Am înţeles, acum câteva zile, că românul vrea cultură, dar cultură fără fiţe. Discursurile pe un ton afectat, inaugurările şi lansările somptuoase nu sunt pentru toată lumea, ci doar pentru o categorie anume, care, culmea, e formată tocmai din oameni de cultură ai zilelor noastre.
În Noaptea muzeelor am vizitat trei muzee. Era o seară superbă de weekend şi, dincolo de dorinţa de a vedea expoziţii despre care doar scrisesem, îmi pusesem în cap să văd cât de mult îşi doresc oamenii să treacă pragul unor muzee. Dacă te poţi gândi că tineretul nu merge la muzeu din lipsă de bani, în acea noapte se eliminase şi această barieră. Şi tinerii au mers la muzeu. Nu ştiu cât de mult i-a entuziasmat ceea ce au văzut, dar am avut ocazia de a vedea cum cârcotaşii - erau destui în acea noapte - erau „gratulaţi” cu priviri dure de tineri care la acea oră din noapte ar fi putut fi oriunde în altă parte. Da, e adevărat, în unele muzee gălăţene te deziluzionează sărăcia exponatelor, dar chiar şi acel puţin care este îţi poate da un sentiment de... cum să-i spun... utilitate, nemurire...
Păcat că, în goana noastră după bani - trebuie să recunoaştem că astăzi aproape totul se reduce la bani - uităm că tânăra generaţie are nevoie de educaţie. Noaptea Muzeelor a fost o ocazie pentru părinţi să le insufle copiilor dorinţa de a vedea şi altceva decât ecranul televizorului sau al calculatorului. Cei care au profitat de această ocazie nu au cum să regrete. Copiii nu pot şti dacă îi atrage cultura sau nu decât dacă merg să vadă cu ochii lor.
