Pentru că în aceste zile cel mai fierbinte subiect este cel legat de starea sistemului sanitar românesc, pornind de la incidentul de la Maternitatea Giuleşti, am să abordez aceeaşi temă, pentru că de multă vreme vreau să spun un lucru de care sunt extrem de sigură: în sistemul sanitar lucrurile nu au mers bine niciodată. Şi când spun asta mă refer inclusiv la perioada de tristă amintire pe care acum o denumim „Epoca Ceauşescu”, cea pe care am hulit-o în primii ani de după Revoluţie şi pe care mulţi spun acum că o regretă, spunând că „atunci era mai bine”. Nu, domnilor, în sistemul sanitar nici atunci nu era bine. Poate că unora le-a priit regimul trecut, poate au uitat cât de greu era sau poate au acum o viaţă cu adevărat mai grea ca atunci. Dar asta nu înseamnă că atunci era mai bine.
Nu vorbesc din auzite şi nici din ce am citit în ziarele vremii, ci din ceea ce am trăit eu însămi. Am născut şi eu un copil în acele vremuri şi ştiu ce înseamnă să aduci pe lume un copil într-un spital în care te duci ca la abator. Şi, să nu uităm, regimul Ceauşescu ducea o luptă acerbă pentru a determina populaţia să aducă pe lume cât mai mulţi copii. Atunci era în vigoare decretul care interzicea avorturile iar femeile erau supuse controalelor ginecologice periodic, pentru ca nu cumva să le scape vreo gravidă şi să apuce să îşi provoace un avort ilegal. Bărbaţii, să ne amintim, plăteau „taxă de celibat” dacă nu dovedeau că au copii. Ceauşescu dorea cât mai mulţi copii! Şi, cu toate astea, autorităţile vremii depuneau mai multe eforturi şi consumau mai multe resurse pentru identificarea „infractorilor” nedoritori de copii şi a „călăilor” care provocau avorturi decât pentru îmbunătăţirea condiţiilor în care să fie aduşi pe lume copiii şi a vieţii lor ulterioare.
Cum spuneam, vorbesc din proprie experienţă, iar dacă e cineva care spune că greşesc, atunci mă închin în faţa sa şi... nu pot decât să îl/o invidiez pentru viaţa pe care a dus-o în acele vremuri. Voi face o comparaţie între ceea ce a fost în 1988 (anul în care s-a născut fiul meu) şi ceea ce este acum. În primul rând, gravidă fiind, a trebuit să muncească până în ultima zi, pentru că tot concediul pentru naşterea copilului (prenatal şi postnatal) nu putea depăşi vreo 80 de zile, dacă nu mă înşel... oricum, mai puţin de trei luni. După care... du copilul la 4.00 dimineaţa la mama, la sora, la vecina... ca să fugi la muncă. Acum mamele stau acasă vreo două luni înainte de naştere şi doi ani după naştere (e mai bine acum!). Atunci toată asistenţa medicală era gratuită şi nu te costau decât micile atenţii date cadrelor medicale, pe când acum te duci la spital cu sacoşele de medicamente şi materiale sanitare, cu hainele tale, mâncarea ta şi... şpaga cât mai consistentă, că acum nu mai există „ilicitul” (era mai bine atunci!). În ceea ce priveşte atitudinea cadrelor medicale, diferenţă nu prea există, decât la capitolul „grosimea plicului”, pentru că lipsa de empatie este aceeaşi, iar aroganţa, la fel. Să mă contrazică cineva! Altcineva decât cei care lucrează în sistemul sanitar...
