Recentele declaraţii ale consilierului Băncii Naţionale, Adrian Vasilescu, au întrerupt şirul aparent interminabil al frazelor sforăitoare emanate de aleşi cum că gata, s-a terminat cu criza, am trecut pe creştere economică, numărul şomerilor scade pe oră ce trece, contractele de muncă se înmulţesc mai abitir ca o colonie de muşte pe un morman de ştim-cu-toţii-ce, nivelul de trai se urcă la cer (de multe ori, odată cu românii...), iar bucuria de a trăi în această ţară minunată ne face să explodăm (unii chiar la propriu).
Pe scurt, consilierul BNR ne gratula cu apelativul de „admirabil de nepregătiţi” în ceea ce priveşte mult-trâmbiţata trecere a sistemului economico-financiar al României la moneda unică europeană. Şi probabil că Vasilescu nu a făcut altceva decât să spună în gura mare, şi în mod public, ceea ce gândesc toţi finanţiştii români care mai au capul pe umeri. Pentru că a te bate cu cărămida-n piept că vezi, dragă-Doamne, am rezolvat toate problemele economice interne şi putem trece fluierând la euro este nu doar o mostră de gargară electorală, ci o dovadă de inconştienţă sau, mai rău, de cinism. Şi asta fiindcă România nu îndeplineşte la ora actuală niciunul dintre criteriile principale necesare pentru adoptarea monedei unice europene. De exemplu, la noi inflaţia fâlfâie voioasă în jurul a 6-7 procente (şi mă refer la cea reală, nu cea cosmetizată prin tot soiul de artificii statistice), dobânzile percepute de bănci pentru un banal împrumut mai au mult de aşteptat până să scadă la valoarea de 2 şi ceva la sută, cum vor oficialii băncii centrale europene, iar deficitul bugetar... Ehehei, deficitului bugetar i-ar trebui, în ritmul actual al „aplicării reformelor”, vreo 30-40 de ani să ajungă la nivelul impus de Consiliul Euro.
De altfel, şi „profetul crizei”, economistul Nouriel Rubini, a avertizat autorităţile româneşti de riscul aruncării cu capul înainte în cursa pentru adoptarea euro în 2015. „Nu vă grăbiţi, pentru că s-ar putea să aveţi soarta Greciei”, a spus acesta. Dacă stăm să ne uităm la ce se întâmplă în România în momentul actual, am putea spune însă că Rubini a fost diplomat, cu avertizarea lui. Þara noastră, graţie „minunaţilor” conducători pe care am făcut tâmpenia de a-i fi ales, a luat-o de multă vreme pe urmele Greciei. Ce ne deosebeşte (încă) de ţara lui Homer este faptul că, la noi, sindicatele nu reuşesc să fie unite cum e în cazul Eladei, fiecare dintre lăudăroşii lideri ai confederaţiilor, blocurilor şi cartelurilor sindicale de la noi preocupându-se mult mai de bunăstarea propriilor conturi şi buzunare, decât de interesele celor pe care, chipurile, îi reprezintă.
Dar ce contează asemenea „mici” impedimente, dacă aleşii noştri văd viitorul într-un roz mai bombon decât ornamentele de pe colivă? Coliva noatră, din păcate, nu a lor...
