Banca Naţională a prezentat recent un Raport asupra stabilităţii financiare care a conţinut în primul rând o expunere a circumstanţelor interne şi externe care ar putea ameninţa economia românească. Banca centrală şi-a propus după toate aparenţele să intervină periodic în dezbaterea internă şi să avertizeze asupra acelor decizii politice cu risc macroeconomic. De altfel, raportul Băncii, prezentat de viceguvernatorul Liviu Voinea, pune pe primul loc în rândul ”riscurilor sistemice” ceea ce numeşte ”cadrul legislativ incert şi impredictibil în domeniul financiar-bancar”. Pentru cei neavizaţi este vorba în primul rând de proiectul de lege recent care a făcut obiectul unor dezbateri pasionate privind modul cum s-ar rezolva relaţia dintre creditor şi debitor când acesta din urma nu mai poate plăti („legea dării în plată”). Banca Naţională a pledat insistent împotriva acestei legi care nu doar că ar provoca pagube băncilor creditoare, dar ar avea consecinţe nefaste şi în planul mai larg al macroeconomiei. Aşa cum era de aşteptat, mesajul a fost rău primit nu doar de ”avocaţii” debitorilor, dar şi de economiştii de factură mai riguros liberală. Motivele sunt desigur diferite. Unii văd aici o solidaritate urâtă a creditorilor uniţi împotriva datornicilor, ceilalţi acuză banca de ipocrizie, căci pe de o parte susţine proiecte pur politice (”prima casă”) iar pe de alta lansează avertismente prudenţiale (”darea în plată”).
Dar cu toate că subiectul acesta este foarte important, altceva ne-a atras atenţia. În cursul prezentării sale, în care a mai vorbit de riscurile pe care le prezintă criza refugiaţilor şi posibilitatea ieşirii Marii Britanii din Uniunea Europeană, viceguvernatorul Liviu Voinea a atins în treacăt un subiect ignorat în România cu totul. E vorba de proiectul tot mai insistent, stimulat şi de euroscepticismul Marii Britanii, de a crea o Uniune mai strâns integrată care să conţină în primul rând nucleul ei vest-european. Miniştrii economiei din Germania şi Franţa au iniţiat deja proiecte mai precise privind unificarea fiscală care au rămas însă pe locul al doilea din cauza crizei refugiaţilor. Dar mai devreme sau mai târziu subiectul va reveni cu siguranţă, căci ţine de logica însăşi a monedei comune.
În România subiectul e cunoscut ca „Europa cu două viteze”, deşi modul acesta de a vorbi este ocolit în ultimii ani cu multă grjă ca să nu rănească anumite susceptibilităţi. De altfel, fostul preşedinte Traian Băsescu anunţase în câteva rânduri că se opune „Europei cu două viteze”, lăsând să se înţeleagă că ar fi ceva descalificant pentru ţările rămase în eşalonul secundar. Problema care trebuia în prealabil rezolvată era însă adoptarea monedei comune. Se pare însă că divizarea Europei după două nivele de dezvoltare e tot mai greu de evitat în condiţiile unor crize repetate care nu lasă nicio speranţă Uniunii Europene în forma actuală.
În acest context viceguvernatorul Liviu Voinea a lansat o întrebare: doreşte România să adere la nucleul euro, sau preferă să rămână într-un spaţiu aparte, care îşi are dezavantajele dar şi avantajele sale? Căci dacă aspiră să fie admisă în Europa mai strâns integrată, ar trebui să adopte de pe acum un calendar strict al pregătirilor pentru adoptarea monedei comune. Problema, a subliniat Liviu Voinea, pe bună dreptate, nu este una de ştiinţă economică, ci una pur politică.
Consecinţele sunt evidente. Dacă problema ar fi tratată cu luciditate ar trebui să devină un subiect de campanie electorală la toamnă înaintea legislativelor. Cu euro sau fără euro? O Românie prinsă într-o construcţie unitară sau o Românie mai suverană? Acestea ar fi întrebările.
