Oraşul Galaţi spre care venea Moş Nichifor Coţcariul dinspre Creangă strigând „Hii, doi pe-un cal, că nu-s departe Galaţii”, oraş negustoresc vechi de când timpul era copil, leagăn de domn al unirii şi „porto-franco” a rămas doar o umbră.
Armenii au plecat, turcii la fel, apoi au plecat evreii şi grecii şi cu ei comerţul gălăţean s-a subţiat zi de zi din vremea prematur împuşcatului Ceauşescu până astăzi şi n-are nicio tendinţă de înviorare.
Mă tem că reducerea taxelor de canal pe Sulina este „tardiv de târzie”, cum ar spune cineva care mi-a spus să nu spun şi am să vă spun de ce.
Importurile din Rusia, Moldova şi Ucraina pe cale ferată sunt subţiri ca un fir de fum şi de aceea Gara Transbordare nu mai are activitate specifică, ci suflă greu (aici am dus, prin anul 2002, un specialist UE din Belgia să vadă a doua instalaţie de transpunere a vagoanelor cu ecartament diferit din Europa care ruginea trist, după ce mai văzuse una în Portugalia care funcţiona deşi era mai veche) iar Gara Larga primeşte 1.200 de vagoane lunar, ceea ce înseamnă 20 de trenuri, adică un tren la o zi şi jumătate.
Îmi amintesc, din vremea tinereţii mele, când brontozaurii se potcoveau cu ţigări Marlboro, noi ne-ntâlneam la Dayly Rock, la Elice, şi mai cânta Archeopterix la Casa de Cultură a Sindicatelor, că portul colcăia de nave şi până şi curvele erau doamne care trimiteau cerşetorii acasă, dându-le o sută de lei, ca să nu facă ţara de râs.
Cei care îşi mai amintesc sunt puţini, dar îi văd cu ochii adumbriţi de nostalgie când privesc spre Portul Docuri, unde se mai încarcă, arar, câte o navă cu fier vechi în danele unde se încărcau laminate sau se descărcau mărfuri generale, de la carne din Japonia la papuci de rafie din Vietnam.
Dacă mergem spre Giurgiuleşti să ne luăm benzină mai ieftină şi mai proastă, de pe podul peste calea ferată vedem peisajul jalnic al portului Bazinul Nou, unde pontoanele s-au scorojit şi malul s-a umplut de bălării. Acolo unde stăteau navele în dană triplă nu mai vezi nici măcar o barcă şi din miile de metri cubi de cherestea n-au rămas decât ceva surcele. Clădirea Vămii, de care am fost atât de mândru, se degradează părăsită.
În Portul Mineralier, unde se descărcau două nave de câte 30-35.000 tone pe zi, mai vin câteva barje cu minereu vămuit în Bulgaria.
Gara Fluvială nu mai există, căci Dana 15 sau Dana de apă s-a desfiinţat şi nimeni nu mai pleacă nici măcar până la Brăila sau Tulcea cu vaporul.
Portul este expresia economiei unui oraş fluvial ca Galaţii şi ne spune ceva.
Nu mai putem reveni la ceea ce a fost odată şi nici nu putem trăi cu nostalgia, dar oare ne vom trezi din somnul raţiunii, să facem un viitor ca să nu ne mănânce ciorile de vii?
Aş vrea să văd viaţa de port din tinereţea mea, colorată de limbi diferite, vorbite stâlcit, de mici furtişaguri şi de curve romantice şi nu doar umbra portului, precum Bolintineanu Umbra lui Mircea la Cozia.
Cu gârla lui, cu faleza şi Brateşul, cu castrul roman de la Tirighina şi biserica Precista, cu grădina botanică, amintire a moşului Gheorghe Vanghelie, şi chiar cu palmierii primarului Nicolae. Dacă mai adăugăm puţină romanţă despre tunelurile de sub Piaţa Centrală şi Vadul Dogăriei şi înfiinţăm două cafenele unde facem cafea la nisip şi bragă la putină, Galaţii pot deveni oraş turistic.
Hai, băieţi, să bem o bere şi să uităm de aroganţele noastre proletare, să ne chemăm din gene urmele turceşti, greceşti şi jidăneşti şi să facem Galaţii un oraş cu viitor!
Ioan Tanasă – un gălăţean altoit care vrea să fie bine acasă
Armenii au plecat, turcii la fel, apoi au plecat evreii şi grecii şi cu ei comerţul gălăţean s-a subţiat zi de zi din vremea prematur împuşcatului Ceauşescu până astăzi şi n-are nicio tendinţă de înviorare.
Mă tem că reducerea taxelor de canal pe Sulina este „tardiv de târzie”, cum ar spune cineva care mi-a spus să nu spun şi am să vă spun de ce.
Importurile din Rusia, Moldova şi Ucraina pe cale ferată sunt subţiri ca un fir de fum şi de aceea Gara Transbordare nu mai are activitate specifică, ci suflă greu (aici am dus, prin anul 2002, un specialist UE din Belgia să vadă a doua instalaţie de transpunere a vagoanelor cu ecartament diferit din Europa care ruginea trist, după ce mai văzuse una în Portugalia care funcţiona deşi era mai veche) iar Gara Larga primeşte 1.200 de vagoane lunar, ceea ce înseamnă 20 de trenuri, adică un tren la o zi şi jumătate.
Îmi amintesc, din vremea tinereţii mele, când brontozaurii se potcoveau cu ţigări Marlboro, noi ne-ntâlneam la Dayly Rock, la Elice, şi mai cânta Archeopterix la Casa de Cultură a Sindicatelor, că portul colcăia de nave şi până şi curvele erau doamne care trimiteau cerşetorii acasă, dându-le o sută de lei, ca să nu facă ţara de râs.
Cei care îşi mai amintesc sunt puţini, dar îi văd cu ochii adumbriţi de nostalgie când privesc spre Portul Docuri, unde se mai încarcă, arar, câte o navă cu fier vechi în danele unde se încărcau laminate sau se descărcau mărfuri generale, de la carne din Japonia la papuci de rafie din Vietnam.
Dacă mergem spre Giurgiuleşti să ne luăm benzină mai ieftină şi mai proastă, de pe podul peste calea ferată vedem peisajul jalnic al portului Bazinul Nou, unde pontoanele s-au scorojit şi malul s-a umplut de bălării. Acolo unde stăteau navele în dană triplă nu mai vezi nici măcar o barcă şi din miile de metri cubi de cherestea n-au rămas decât ceva surcele. Clădirea Vămii, de care am fost atât de mândru, se degradează părăsită.
În Portul Mineralier, unde se descărcau două nave de câte 30-35.000 tone pe zi, mai vin câteva barje cu minereu vămuit în Bulgaria.
Gara Fluvială nu mai există, căci Dana 15 sau Dana de apă s-a desfiinţat şi nimeni nu mai pleacă nici măcar până la Brăila sau Tulcea cu vaporul.
Portul este expresia economiei unui oraş fluvial ca Galaţii şi ne spune ceva.
Nu mai putem reveni la ceea ce a fost odată şi nici nu putem trăi cu nostalgia, dar oare ne vom trezi din somnul raţiunii, să facem un viitor ca să nu ne mănânce ciorile de vii?
Aş vrea să văd viaţa de port din tinereţea mea, colorată de limbi diferite, vorbite stâlcit, de mici furtişaguri şi de curve romantice şi nu doar umbra portului, precum Bolintineanu Umbra lui Mircea la Cozia.
Cu gârla lui, cu faleza şi Brateşul, cu castrul roman de la Tirighina şi biserica Precista, cu grădina botanică, amintire a moşului Gheorghe Vanghelie, şi chiar cu palmierii primarului Nicolae. Dacă mai adăugăm puţină romanţă despre tunelurile de sub Piaţa Centrală şi Vadul Dogăriei şi înfiinţăm două cafenele unde facem cafea la nisip şi bragă la putină, Galaţii pot deveni oraş turistic.
Hai, băieţi, să bem o bere şi să uităm de aroganţele noastre proletare, să ne chemăm din gene urmele turceşti, greceşti şi jidăneşti şi să facem Galaţii un oraş cu viitor!
Ioan Tanasă – un gălăţean altoit care vrea să fie bine acasă
