Timp de două zile pe săptămână, marţi şi joi, de dimineaţă până seara, primarul municipiului Tecuci, Daniel Gerhard Þuchel, acordă audienţe celor câteva zeci de tecuceni înscrişi pe liste. Cei mai mulţi dintre cei veniţi în audienţe au două mari probleme - locurile de muncă şi locuinţele. Pentru a sta de vorbă cu primul om a oraşului cetăţenii aşteaptă ore în şir, răbdători, dar plini de speranţă. Cu toate că răspunsurile la cele două probleme sunt aceleaşi pentru fiecare solicitant, tecucenii se aşteaptă, poate, ca o întrevedere directă să le aducă şansa unei angajări, ori poate un acoperiş deasupra capului. De foarte multe ori, solicitanţii varsă lacrimi amare în biroul primarului, iar acesta nu poate decât să îi încurajeze să reziste şi să spere.
După o sesiune maraton de audienţe, Daniel Gerhard Þuchel a declarat: „Sunt profund dezamăgit de felul cum descopăr a fi Tecuciul, cu fiecare zi, un oraş plin de câini şi muritori de foame. După o zi de audienţe mă încarc negativ, întâlnesc zeci de oameni care nu au ce pune pe masă, nu au cu ce îşi hrăni copiii, trăiesc în condiţii imposibile sau chiar nu au un acoperiş deasupra capului, iar noi nu putem face nimic. Nu putem face nimic pentru moment, însă în viitorul apropiat sper să rezolv măcar o parte dintre probleme. E dureros cât de săraci sunt tecucenii. Însă cel mai tare mă doare faptul că dincolo de uşa primăriei sunt oameni care ar face orice muncă doar pentru a avea un colţ de pâine pe masă, iar în primărie avem 100 de angajaţi şi nu avem cu cine face treabă fiindcă aceştia nu au fost obişnuiţi să muncească.”
Cel mai impresionant caz pare a fi cel a unei bătrânele, Aurora Domnică, care deşi foarte bătrână şi slăbită, şi-a aşteptat rândul pentru a cere sprijinul primarului: „Cred că matale eşti primarul...” a întrebat bătrâna cu glas tremurat. „Am venit la matale să mă ajuţi că mi-a murit soţul în primăvară şi aveam un milion datorii la apă şi nu am mai avut cu ce plăti şi mi-au tăiat apa. Nu am nici cu ce să îmi iau pastilele. Nu am pensie, că am lucrat în tinereţe la ferme, dar am îmbătrânit, am 86 de ani, nu mai aud, nu mai pot munci... Poate faci ceva să am şi eu apă, că numai o vecină de la opt case îmi mai dă apă, în rest nu vor. Fă-ţi o pomană şi pune-mi canalul la loc, să am şi eu, maică, o cană de apă. Mâncare nu prea am, dar nu mor, dar fără apă sigur mor.”
Bătrâna îşi duce zilele cu 120 lei pe lună ajutorul social, iar din aceşti bani îşi cumpără şi medicamente. Lipsa hranei pare să o fi dus şi la o stare de slăbiciune extremă. La vârsta sa, bătrânica pare să nu cântărească mai mult de 40 de kg, însă nu se plânge de mâncare, ci de apă.
