Sunt, şi eu, bunic. Am un nepot de nouă ani care a venit, pentru prima dată fără părinţi, la noi şi am vrut să-i fac o surpriză plăcută şi să-l duc să joace tenis de masă, fiindcă-i plăcuse cândva în salina de la Târgu Ocna. Ştiam că există o sală unde se pot închiria mese, palete şi mingi pe Strada George Coşbuc, vizavi de spălătoria auto Berin, şi ne-am dus acolo, fericiţi, două echipe de tenismeni redutabili: eu, bunicul de cincizecişicinci de ani cu încheieturile afectate de o gută latentă, fiul meu mai mic, valid dar cu experienţă de tenis de masă egală cu cea a nepotului, nepotul şi cea mai tare din parcare, soţia mea, care pusese mâna pe paleta de tenis de două ori în viaţă. Am intrat pe uşa sălii, timizi, mai ales că am văzut, imediat, nişte oameni care dădeau cu sete şi cu pricepere în mingea de tenis la prima masă. Dar nu ne-am demoralizat pentru că urma să fie experienţa vieţii noastre. Şi a fost.
La recepţie stătea un cetăţean grizonat, cam de vârsta mea, cu o burtică bonomă de băutor de bere, care m-a întrebat dacă am palete şi mingi, de parcă venisem la piscină fără costum de baie. Am răspuns că nu avem şi că dorim să ne dea el, ceea ce a părut a-l indispune enorm şi ne-a explicat, doct şi cu un aer superior, că acolo vin oameni care-şi aduc de-acasă mingi şi palete. Poate că o fi aşa, dar noi nu eram aceia. Ne-a ales paletele, cu acelaşi aer de om care face o favoare, cu toate că ne-a luat câte cincisprezece lei pentru o oră de prestaţie şi ne-a întrebat dacă ştim de unde se aprinde lumina, ceea ce, sincer, nu ştiam, şi atunci ne-a făcut favoarea de a striga cuiva care juca la o masă mai încolo să ne facă acest enorm serviciu. Mi-am zis eu c-o fi un om important, dar m-am convins când nepotul meu, stângaci, a lovit paleta de masă şi, într-un difuzor, s-a auzit vocea marelui om strigând, sau, cel puţin, aşa ne-a părut nouă: „Fiţi atenţi, nu loviţi mesele, că mesele astea sunt folosite la campionatele mondiale!”.
De obicei sunt un om cu replică, dar acum m-am făcut că nu aud, rugându-l, numai, pe micuţ să fie mai atent, pentru că nu doream să degenerez distracţia promisă copilului.
Acum, profit de faptul că băiatul a plecat la părinţi şi nu citeşte ziarul şi încerc să-i dau o mică replică celui care mi-a ruinat o zi pe banii mei: „Prietene, dacă ai fost vreodată sportiv, nu te comporţi ca atare şi nu cred că atunci când ai intrat prima dată în sala de tenis, timid şi fără echipament, cei de acolo s-au dat mari campioni cu tine. Dacă-i aşa, eşti un om nefericit, dar tot de neînţeles, pentru că n-ar fi trebuit să uiţi gustul amar şi să nu faci la fel unui copil de nouă ani. Să ştii că „tenisman” este un cuvânt compus din „tenis” - pe care nu-l traduc - şi „man”, care înseamnă OM... Dacă n-ai nicio legătură cu sportul şi eşti numai om de afaceri, înseamnă că ţi-ai pierdut calitatea de om şi, cu toate că nu ţi-o doresc, dacă ai un nepot sau o nepoată, s-ar putea să simţi gustul pe care l-am simţit eu în suflet, atunci. Spun asta pentru că nu cred că ai putea să-ţi închipui... Îţi dau un sfat: dacă tot ai deschis o sală publică de tenis de masă, ori fă-o club privat, unde vin numai foşti campioni mondiali nostalgici, ori alocă nişte mese pentru copiii pe care noi ne chinuim să-i desprindem de calculator, nu mai înşela oamenii cu un anunţ pe care nu eşti în stare să ţi-l onorezi. Eu mi-amintesc cu mare drag prima zi când am intrat în sala Metalosport, pe Vadul Dogăriei, şi toate zilele care au urmat, pentru că am avut nişte antrenori minunaţi şi nişte colegi de sală care m-au tratat ca pe egalul lor chiar dacă erau campioni, cum era Fiţa Rafira, şi pentru care am numai dragoste şi regretul că nu ne mai vedem pe cât mi-aş dori, din diferite motive”.
Semnez, cu tristeţea că şi sportul a devenit inuman în ţara asta,
Ioan Tanasă,
un bunic hotărât să nu-şi mai ducă nepotul la sala aceea de tenis de masă
