„Cine nu are bătrâni, să-şi cumpere” spune un proverb românesc din vremurile în care înţelepciunea, experienţa, sacrificiul de-o viaţă al vârstnicilor se doreau a fi respectate. Nu numai că societatea românească nu-şi mai preţuieşte bătrânii, dar nici nu-i mai îngrijeşte, nu le mai alină suferinţele cu o vorbă bună şi din ce în ce mai multe cazuri nu le mai aduce nimeni nici măcar un pahar de apă pentru că le-au plecat copiii pe alte meleaguri, iar un apel telefonic dat de la sute sau mii de kilometri nu ţine loc de îngrijire.
Aceasta este una dintre marile probleme ascunse sub preş de întreaga societate, însă în spitale medicii se confruntă cu din ce în ce mai multe cazuri de bătrâni foarte bolnavi şi atât de neîngrijiţi încât este greu de imaginat cum îşi duc zilele.
Un semnal de alarmă care ar trebui să sensibilizeze nu doar autorităţile, ci întreaga societate, a fost tras de binecunoscutul chirurg gălăţean Paul Ichim, care a dezvăluit cât de gravă şi de amplă este situaţia şi starea bătrânilor.
„În ritmul în care evoluează societatea, la transformările induse de situaţia economică şi nu numai, observând ce vine în urgenţe, cred că trebuie rezolvate două probleme la nivelul judeţului. Sunt sigur că şi restul judeţelor din ţară au aceleaşi probleme. Trebuie găsit un stabiliment dimensionat şi dotat corespunzător pentru bolnavii cronici vârstnici. Ce avem noi acum prin oraş sunt nişte chestii de toată jena. Paturi puţine faţă de necesar şi în mod sigur subfinanţate. Din ce în ce mai mulţi vârstnici care au o seamă de afecţiuni cronice, în tratament la domiciliu, ajung la urgenţe, în situaţii de precaritate biologică, igienică, greu de descris. Mulţi sunt singuri sau în grija unor rude îndepărtate, cu probleme de sănătate personale, cu probleme grave economice, aşa că, aceşti vârstnici ajung uneori la noi mâncaţi de viermi... la propriu! Numărul vârstnicilor singuri este în continuă creştere”, a scris pe pagina sa de Facebook medicul Paul Ichim.
Însă această mare problemă este dublată de o alta, la fel de dureroasă din toate punctele de vedere. Numărul bolnavilor de cancer creşte accelerat de la un an la altul, iar bolnavii ajung la spital atât de târziu încât prea multe nu se mai poate face pentru ei. Nu le rămâne decât ca cineva să le aline suferinţele atât timp cât le-a mai rămas de trăit. Însă de cele mai multe ori, aceşti oameni nu au unde, cu ce sau pe cineva să le aline durerea şi să aibă parte de un sfârşit demn.
„Cazurile oncologice au creştere anuală ameţitoare. Cred că este patologia care cere un număr din ce în ce mare de specialişti, pe an ce trece. O observaţie aparte o reprezintă bolnavii finali, la care s-au epuizat resursele terapeutice, care suferă cumplit şi pe care familia, oricâtă bunavoinţă ar avea, nu-i poate ajuta. Oamenilor acestora le trebuie asigurată o asistenţă specializată, ca sa aibă un final demn, fără dureri atroce. Cu 10 paturi în Spitalul Judeţean, nu se poate acoperi necesarul de astfel de servicii. Astfel, oamenii aceştia ajung în urgenţe, blochează paturile de terapie intensivă fiind internaţi acolo şi tot lanţul de servicii se dă peste cap. Prin anumite judeţe s-au făcut astfel de servicii, cu ajutorul societăţii civile, al cultelor religioase. Problema urâtă o reprezintă numărul înfiorător de mare, ce tot creşte, de la o zi la alta”, spune dr. Paul Ichim.
La Galaţi, nu avem suficiente paturi de îngrijire paliativă (îmbunătăţirea calităţii vieţii pacienţilor cu boli cronice progresive), nu avem centre de îngrijire nici de stat, nici private, iar despre serviciile de îngrijire de acest fel la domiciliu se poate spune că în Galaţi sunt aproape inexistente. Bunicii bolnavi şi părăsiţi de copii, bolnavii de cancer cărora - chiar dacă au rudele aproape - nu le mai poate atenua durerea decât o îngrijire de specialitate au o soartă crudă de care ar trebui ca societatea civilă şi autorităţile să se ocupe îndeaproape.
„Uite subiecte pentru cei implicaţi politic, parlamentari, care să discute cu cei de la guvernare ce soluţii pot fi găsite. Uite subiecte şi pentru cei ce se dau creştini de nu mai pot, sărbătorind tot ce-i bifat în calendare, dar care au uitat să întindă o mână de ajutor pentru năpăstuiţi. Câţi habotnici dintre ăştia au trecut în ultimul timp printr-un azil de bătrâni, să vadă ce-i acolo? Până una alta semnalul trebuie dat de autorităţile statului, ce trebuie să mişte ceva”, a conchis Paul Ichim.
