În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Unirea se impunea ca o problemă centrală a vieţii politice româneşti şi o cauză a întregului popor. Nicolae Bălcescu sublinia, în 1850, că după revoluţia din 1848 „ne mai rămânea să facem alte două revoluţii“. Foarte evidentă era înfăptuirea unităţii naţionale iar în perspectivă apropiată obţinerea independenţei naţionale.
După războiul Crimeii (1853-1856) ideea Unirii Moldovei şi a Þării Româneşti se remarcă printr-o „o temă de prim plan a dezbaterii politice, atât în cele două Principate, cât şi pe plan internaţional“.
Hotărârile stabilite prin Tratatul de pace de la Paris (1856) stipulau intrarea Principatelor Române sub garanţia colectivă a puterilor europene, revizuirea legilor fundamentale, alegerea Adunărilor ad-hoc care să exprime atitudinea românilor în privinţa unirii, includerea în graniţele Moldovei a trei judeţe din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad, Ismail), deplasarea în Principate a unei Comisii Europene cu scopul de a contura „bazele viitoarei lor organizări“, libertatea navigaţiei pe Dunăre şi altele.
Adunările ad-hoc aveau caracter consultativ.
La încheierea mandatului de domnie a lui Grigore Al. Ghica şi a lui Barbu Ştirbey, Imperiul Otoman a numit caimacami (locţiitori de domni) pe Teodor Balş şi apoi pe Nicolae Vogoride în Moldova, iar pe Alexandru Ghica, în Þara Românească.
Alegerile pentru Divanurile ad-hoc au fost traversate de mari tensiuni. La Iaşi, consulul Austriei a acţionat în postura de complice ca la alegerile pentru Adunarea ad-hoc a Moldovei să fie falsificate de caimacamul Nicolae Vogoride.
Forma promptă de protest împotriva acestei ilegalităţi în alegeri şi-o exprimă Alexandru Ioan Cuza prin demisia din funcţia de pârcălab de Galaţi - manifestare cu mare ecou intern şi european.
Pentru evitarea încordării externe apărute în raporturile internaţionale şi care era posibil să provoace un nou conflict, alegerile sunt reluate în cele două Principate.
Partida Naţională va fi legitimată în mod deplin.
Rezoluţiile Adunărilor ad-hoc au fost înaintate unei Comisii speciale. Aceasta a elaborat un raport, pe care l-a încredinţat Conferinţei reprezentanţilor celor şapte puteri, care s-au reunit la Paris în perioada 10/22 mai – 7/19 august 1858. Înţelegerile acceptate au fost incluse într-o Convenţie care cuprindea statutul internaţional şi principiile de organizare internă a Principatelor. Fără să ţină seama de dorinţele formulate în Rezoluţiile Adunărilor ad-hoc, acest document oferea românilor o unire incompletă.
Alegerile de deputaţi în Adunările elective s-au desfăşurat în condiţii de aprige contradicţii între forţele partidei naţionale unioniste şi cele antinaţionale, nefavorabile Unirii. La 5 ianuarie 1859, Adunarea electivă de la Iaşi, a ales ca domn al Moldovei pe candidatul partidei naţionale, Alexandru Ioan Cuza.
Urmare ale intenselor consultări între grupările politice implicate şi exercitarea susţinerii unei mari mulţimi din Bucureşti, în ziua de 24 Ianuarie 1859 va avea loc alegerea lui Alexandru Ioan Cuza şi ca domn al Þării Româneşti.
Unirea Þării Româneşti cu Moldova a reprezentat unul din momentele cardinale ale poporului nostru, actul politic care stă la baza formării statului naţional român modern. 24 Ianuarie 1859 - se înscrie de-a pururi în istoria spaţiului carpato-danubiano-nistro-pontic ca un vector strălucitor al renaşterii naţionale.
Profesor Constantin Doca-Trincu
