Nu degeaba Simion Mehedinţi sublinia în lucrarea sa, legăturile noastre cu Dunărea şi marea, importanţa Mării Negre pentru România: „Þărmul mării reprezintă cea mai favorabilă faţadă pentru orice stat”. Un alt autor român, Gheorghe I. Brătianu, susţinea chiar că apariţia provinciei istorice româneşti, Moldova, a apărut din nevoia de a organiza “drumul către mare”: “Drumul către mare a cerut aici o ordine de stat şi aceasta a înfăptuit-o poporul român” (Gh. I. Brătianu, Chestiunea Mării Negre. Curs 1941-1942).
Prin poziţia sa geografică, Zona Liberă Galaţi continuă tradiţia statutului de Porto Franco pe care Galaţiul l-a obţinut în perioada 1837 - 1883, având acces la Dunăre. Zona Liberă Galaţi este un punct strategic în zona de est a oraşului, pe teritoriul acesteia întâlnindu-se toate căile de comunicaţie: rutier, feroviar mixt ruso-european şi naval. Galaţiul este al doilea port al României, cu posibilitate de conectare la Marea Neagră, de la Galaţi Dunărea fiind maritimă. Prin porturile sale (un port pentru transportul de persoane şi trei pentru transportul de mărfuri) se realizează cea mai importantă parte a exportului de cherestea a României. Poziţia Galaţiului este peninsulară deoarece este înconjurat de ape din 3 părţi. Toate aceste artere hidrografice, prin caracteristicile lor, au contribuit la dezvoltarea portului care a fost într-o anumită etapă istorică cel mai mare port al României. Dunărea, al doilea mare fluviu al Europei, primul fiind Volga, a constituit unul dintre cele mai circulate drumuri ale Europei încă din antichitate.
Nu întâmplător, ani de-a rândul diplomaţia moscovită a încercat cu insistenţă să determine România să sprijine Rusia pentru a deveni membru plin al Comisiei Dunării, operaţiune reuşită până la urmă cu sprijinul Germaniei. În 1948, tot Moscova smulgea Galaţiului dreptul avut dintotdeauna de a găzdui Comisia Dunării şi-l transfera Budapestei. Oraşul Galaţi, al doilea oraş al Moldovei, ce a cunoscut o remarcabilă dezvoltare după 1829, când a fost desfiinţat monopolul turcesc, a fost sediul Comisiei Europene a Dunării din 1856 până în 1948. Reglementarea Dunării a avut loc după conferinţă de pace de la Paris din 1856, când s-a hotărât libertatea navigaţiei pe Dunăre, înfiinţarea Comisiei Europene a Dunării (cu sediul la Galaţi) şi neutralitatea Mării Negre. Astfel a fost moderat şi micşorat considerabil controlul Mării Negre de către două Imperii, oferindu-se României o poziţie importantă, până atunci accesul la Marea Neagră fiind controlat exclusiv de Imperiul Otoman şi Imperiul Rus. În 1941, în articolul intitulat “Hotarul românesc dunărean”, geograful Al. Rădulescu arăta că Dunărea îndeplineşte un rol întreit:
1. În primul rând, rolul de arteră de navigaţie, cunoscută încă din Antichitate şi reluată cu intensitate la începutul epocii moderne.
2. Rolul de hotar: Dunărea desparte aici Europa Balcanică de Europa centro-orientală, căreia îi aparţine şi România. “Toate sunt în contrast între cele două mari diviziuni: relieful mai mult muntos, predominarea terţiarului, procentul redus al loess-ului, climatul premediteranean, ca şi flora şi fauna sunt caracterele principale ale Peninsulei Balcanice, în timp ce în Europa centrală avem forme de relief variate, cu un procent mare de şes, predominarea cuaternarului, bogate paturi de loess, climat continental de tip danubian şi polonez” .
3. Dunărea a avut rol de „polarizare politică a statului românesc”. Libera navigaţie la gurile Dunării poate fi asigurată de o Românie puternică, singura interesată ca navigaţia pe Dunăre să fie liberă.
Concluziile studiului lui Al Rădulescu sunt, pe de o parte, că navigaţia pe Dunăre s-a putut face în libertate numai când ruşii au fost îndepărtaţi de la Gurile Dunării, iar pe de altă parte, aceea că de Dunăre se leagă însăşi existenţa statului românesc, „a cărui misiune de santinelă europeană a dovedit de-a lungul istoriei că o poate îndeplini. Din aceste raţiuni geopolitice, Europa are nevoie în această poziţie de un stat românesc puternic, întreg, având un ţărm la Marea Neagră suficient de întins încât să devină apt pentru paza gurilor Dunării”.
Această concluzie era susţinută şi de Simion Mehedinţi, care consideră că Dunărea a jucat în istoria românilor rolul de a fi determinat, în cea mai mare parte, întregirea teritorială a statului român în secolul al 19-lea şi la începutul secolului al 20-lea. Astfel, în încercarea de a oferi un răspuns la întrebarea “când începe Unirea?”, Mehedinţi stabilea următoarele etape:
1. în 1829, prin Tratatul de la Adrianopole, raialele stăpânite de turci pe malul stâng al Dunării au fost realipite la Muntenia, generozitatea marilor puteri de atunci fiind motivată, în primul rând, de dorinţa Marii Britanii ca navigaţia pe Dunăre să fie liberă.
2. În 1865 Basarabia este restituită, deoarece Anglia şi Franţa deveneau din ce în ce mai preocupate de “chestia Orientului” şi de înaintarea ruşilor către Bosfor.
3. Unirea Moldovei şi a Munteniei a fost considerată necesară deoarece, pentru stăpânirea Dunării, era nevoie de o ţară mai mare sub un domn legat prin recunoştinţă de Franţa.
Problema Dunării şi a importanţei strategice a ei şi a gurilor sale nu poate fi separată de cea a strâmtorilor Bosfor şi Dardanele. Un diplomat român al perioadei interbelice, C. Diamandy, susţinea că “dacă geograficeşte Dunărea sfârşeşte la gurile ei, economiceşte ea se varsă în Marea Mediterană: în Deltă îşi vărsa apele, în Mediterană îşi duce navele. Fără ieşire liberă la răspântia Mediteranei, Dunărea nu-şi poate îndeplini rolul în comerţul mondial”.
Importanţa Dunării pentru întreaga Europă la aceea vreme era accentuată şi de faptul că din Comisia Dunării făceau parte şi ţări non-dunărene, de pildă Marea Britanie. Succesul susţinerii internaţionale a României în aceea perioadă istorică, când a primit cheile Dunării prin bunăvoinţa marilor puteri occidentale, s-a datorat în mare parte domnitorului Alexandru Ioan Cuza, cel care a demarat un proiect major pentru acele timpuri, cu reverberaţie geopolitică evidentă. Cuza a proiectat construirea unei căi ferate şi a unui pod peste Dunăre care să lege portul Galaţi de teritoriile retrocedate şi un viitor port la Marea Neagră, ba chiar a propus şi construirea unui canal navigabil care să lege braţul Chilia de mare. Costurile foarte mari ale proiectului, deşi aprobat de parlamentul României în 1868, l-au făcut pe domnitorul Carol I să nu promulge legea dar proiectul său, chiar în formă declarativă, a stârnit entuziasm la nivelul cancelariilor europene şi a avut însă darul să deblocheze mari fonduri băneşti din partea marilor puteri occidentale şi să asigure succesul Comisiei Europene a Dunării, care a activat cu un succes deosebit timp de 82 de ani, în beneficiul României.
Rusia şi Comisia Dunării
Rusia a fost împinsă de la Dunăre cam cu 20 de kilometri şi ca urmare ţinuturile Bolgrad, Cahul şi Ismail din sudul Basarabiei au fost retrocedate Moldovei (cele trei judeţe au fost răpite din nou de Rusia în 1877). România a devenit membru cu drepturi depline a Comisiei în 1877, după proclamarea independenţei. După terminarea primului război mondial Comisia îşi reia activitatea, sub numele de Comisia Internaţională a Dunării.
În iunie-august 1948 conferinţa organizată de Rusia sovietică la Belgrad a creat o nouă Comisie a Dunării, care a mutat sediul noii organizaţii de la Galaţi la Budapesta, iar din Comisie făceau parte doar statele comuniste riverane: Cehoslovacia, Ungaria, Iugoslavia, România, Bulgaria, URSS şi RSS Ucraineană. Statele neriverane au fost excluse, Austria s-a alăturat Comisiei în 1960, iar Republica Federală Germană nu a dorit să participe. După 1990 Comisia Dunării a ajuns să aibă 11 membri: Republica Federală Germană, Austria, Slovacia, Ungaria, Croaţia, Serbia, România, Bulgaria, Republica Moldova, Ucraina şi Federaţia Rusă. Statele membre sunt reprezentate în Comisie prin ambasadorii acreditaţi în Ungaria.
„Interesul manifest al României de revizuire a Convenţiei de la Belgrad din 1948 şi de readucere la Galaţi a Comisiei Dunării deranjează enorm, evident în primul rând Rusia, statul care a avut rolul primordial în îndepărtarea României de dreptul utilizării resursei sale naturale, Dunărea, cu implicaţiile geopolitice de rigoare”. Este declaraţia lui Ciprian Dediu, directorul executiv al comitetului director al zonei intercomunitare metropolitane Galaţi - Brăila. În analiza făcută de Ciprian Dediu se mai arată următoarele: „Nu întâmplător, urmărind mai departe discursul Olandei descoperim o inflexiune rusească clară în vocea premierului olandez care, culmea, invocă primejdia KGB-ului pentru a cere blocarea acordării cetăţeniei basarabenilor de către statul român, basarabeni cărora le-a fost smuls prin forţă de către şeful suprem al NKVD-KGB, Stalin, acest drept (cu suportul entuziast al Germaniei, adică al cancelarului Hitler, la acea vreme. Cancelarul de astăzi, o perfectă vorbitoare de rusă, ce provine dintr-o familie care a ales libertatea fugind din RFG în... RDG-ul sovietic, nu diferă în reacţiile de prietenie faţă de Rusia de Hitler în perioada de amor cu Stalin)”.
Radiografia discursului mincinos al Olandei la adresa României
Pentru a acutiza discursul său public la adresa României, Olanda a scos de la naftalină retorica Războiului Rece, pretinzând că România ar fi poarta de intrare a KGB-ului în UE! Premierul Mark Rutte a reînviat retorica anti-KGB, susţinând că sistemul de securitate olandez nu poate verifica ce hram poartă noii cetăţeni europeni veniţi din Republica Moldova prin România şi Bulgaria.
În realitate Olanda nu poate să pună problema acordării cetăţeniei române pentru basarabeni câtă vreme ea însăşi acordă în medie câte 40.000 de cetăţenii pe an. Actualul guvern condus de Mark Rutte (VVD – Partidul Popular pentru Libertate şi Democraţie) se bazează pe sprijinul parlamentar al PVV (Partidul Libertăţii) condus de Geert Wilders care are un program naţionalist olandez şi anti-islamic. Printre prevederile din programul politic al lui Geert Wilders se numără înregistrarea etniei pentru cetăţenii olandezi, deportarea infractorilor cu cetăţenie străină sau cu dublă cetăţenie (inclusiv olandeză), închiderea şcolilor islamice, interzicerea accesului pe piaţa muncii a originarilor din ţări islamice. Evident, guvernul olandez nu poate să adopte la vedere aceste măsuri anti-islamice, însă pentru a da o cât de mică satisfacţie programului anti-imigraţionist al lui Geert Wilders merge pe blocarea politicilor migraţioniste dinspre estul Europei, iar ţapii ispăşitori ar fi România şi Bulgaria.
Discursul olandez şi nu numai al ei pe tema cetăţeniei basarabenilor, care vezi Doamne ar inunda statele Schengen cu mână de lucru ieftină, este un discurs mai mult decât convenabil Rusiei, care a vituperat ofensiv la adresa României – alături de Vladimir Voronin, fostul preşedinte comunist, pentru îndrăzneala Bucureştiului de a uşura acordarea cetăţeniei către basarabeni după evenimentele din aprilie 2009 de la Chişinău, evenimente care au dus la căderea, deocamdată, a regimului comunist, filorus. Nu mai puţin decât comuniştii lui Voronin sunt filoruşi şi “europenii” olandezi.
„Pe scurt, întreaga discuţie ce se poartă în aşa zisele «medii europene» pe tema cetăţeniei acordate de România basarabenilor este una falsificatoare în conţinut, iar în spatele discursului public ipocrit se simte bagheta unui dirijor implicat dintotodeauna în orice temă ce priveşte Basarabia, basarabenii şi România. Dirijorul moscovit, cu găleata cu petrol la picior”, se mai arată în finalul analizei făcute de Ciprian Dediu.
