La ceas de vorbă despre premiera „Conul Leonida faţă cu reacţiunea”

Gheorghe V. Gheorghe -  Textul se respectă integral. Nu s-a făcut nicio divagaţie de la text. Şi asta e îmbucurător pentru noi, mai ales pentru mine, după o experienţă de 55 de ani, că am atacat tot repertoriul Caragiale până acum, începând de la „O scrisoare pierdută” (Brânzovenescu – rol de debut), „D’ale Carnavalului”, „O noapte furtunoasă” (Jupân Dumitrache) şi acum am ajuns să joc şi Leonida, în „Conul Leonida faţă cu reacţiunea”. Mi-a mai rămas un spectacol, dar acolo cred că nu mă vede nimeni, în „Năpasta”.
Am lucrat frumos cu omnul regizor Cătălin Vasiliu. Ne-am simţit bine, ne simţim bine în spectacol, pe concepţia lui, pe care a avut-o. Eu unul sunt mulţumit. Avem încredere şi speranţa ca sala să fie plină cu spectatori, cu mulţi elevi, pentru că în programa şcolară există operele lui Ion Luca Caragiale, care este şi astăzi de mare, mare actualitate, după sute de ani.
Bucuria mea este că joc cu fiul meu, Cristian Gheorghe, care face travesti – el joacă Efimiţa. Asta e bucuria a doua, mare, că ne-am întâlnit pe aceste două roluri superbe din Caragiale, în această piesă.

Reporter – Credeţi că, dacă ar mai exista un Caragiale, ar mai putea scrie astăzi?
GVG - Vai de mine, cât ar mai putea scrie, mai ales şi astăzi! Ridiculizând societatea şi toată protipendada şi tot socialul politic de atunci, asăzi ar avea ce să scrie. Cred că dublu, triplu faţă de cât a scris. A avut o panoplie tipologică întreagă de caractere.
Cristian Gheorghe (Efimiţa) - Eu cred că ar fi putut să se exprime la fel de bine şi astăzi, cum a făcut-o şi atunci, pentru că să nu uităm că perioadele, asta cu cea pe care a trăit-o el, sunt absolut identice. Diferă doar poporul pe de o parte. Şi la vremea aceea erau oameni, cum sunt cei de acum, care puneau pumnul în gură, care vroiau să distrugă anumite valori pentru că le era frică de ele. Să nu uităm că Nenea Iancu, aşa cum i se spunea, a vrut cu tot dinadinsul să fie îngropat la Berlin şi să îi rămână trupul acolo - l-au adus ei după aceea - tocmai pentru că se săturase de comportamentul conducătorilor acelor vremuri, iar acum cred că este absolut acelaşi lucru. Materia primă e aceeaşi: demagogii sunt aceiaşi, prostia este aceeaşi, din nefericire la un nivel foarte înalt. Ar fi găsit materie din plin. Eu îl simt foarte trăitor printre noi pe Caragiale.
Aurel Bâtcă (Safta)  – Ştii care e diferenţa? Că acum ar putea să scrie orice, dar să nu îl bage nimeni în seamă.
CG - Da.
AB - El se exprima. De exemplu - Păunescu. A scris!
CG - Diferenţa dintre eopci cred că e la nivel de nesimţire. La vremurile acestea, pe care le trăim noi, ea există şi e uriaşă, iar la vremurile acelea nu era chiar atât de exagerată, adică oamenii nu erau chiar atât de nesimţiţi. Încă funcţiona onoarea, cât de cât, la un anumit nivel, încă funcţionau anumite norme sociale de comportament.
AB - El a scris despre lucruri esenţiale ale firii omeneşti, care sînt specifice românului, vezi moftul românesc, mofturi.
CG – În traducere, acum ar fi „fiţe”.
AB – Numai mofturi. Şi românului nici atunci, nici acum, nu i-a plăcut să muncească, iar Caragiale a subliniat lucrul acesta, apetenţa românului doar pentru lucrurile de suprafaţă. Iar dacă e să vorbim un pic despre spectacol, în varianta aceasta cred că e vorba despre o aşezare a textului pe o posibilă situaţie. Teoretic, ceea ce a scris Caragiale în această piesă nu este legat de un spaţiu anume, de dormitor, cum se presupune. Poate fi spus de doi marţieni jucând ping-pong, atât timp cât dai credibilitate textului. Este aşezat într-un alt spaţiu, în care nu a mai fost aşezat până acum şi care are spectaculosul său, firescul său. Şi ce e mai important este, şi sperăm cu toţii ca publicul să îşi regăsească elemente proprii din viaţa cotidiană, în ceea ce se întâmplă pe scenă, legat de prostia omenească, legat de bătrâneţe, dacă vreţi, de lupta între sexe, de rivalitate.

R - Cum percepeţi rolurile pe care le interpretaţi?
CG – A fost o propunere mai ciudată din partea regizorului. Jucăm două roluri feminine – Efimiţa şi Safta. E interesant, cu atât mai interesant cu cât acum nu mai suntem în perioada lui Shakespeare. Lumea nu mai primeşte convenţionalul atât de uşor, decât dacă ai în convenţional foarte multe detalii legate de realitatea imediată, în care publicul să poată recunoaşte foarte uşor. Oamenii aceştia, care vin în sală, vin direct de la televizor, unde au văzut „Matrix”, „StarWars” şi „Inception” şi noi trebuie să îi „minţim frumos”, între ghilimele fiind spus, la aproape acelaşi nivel. Pentru că ei nu trebuie să vadă „A, ăsta e Aurel Bâtca, cel care joacă Safta, iar ăsta e Cristian Gheorghe, care joacă Efimiţa” şi atunci misia noastră e cu atât mai grea. E de 10 ori mai grea, pentru că am încercat, pe cât am putut, să devenim femei în spectacolul ăsta.
AB – Cu fizicul a fost mai greu.
CG – Personajele noastre nu sunt deloc duse în parodic. Ele chiar sunt două femei. Nu sunt doi travestiţi sau doi homosexuali. Chiar sunt două femei şi nu sunt deloc duse în parodic, în grotesc. E pe bune. Sperăm că ne-am achitat destul de bine. Publicul o să judece.
AB - A fost o provocare. Cea mai frecventă întrebare care ni se pune este „Cum reţineţi atâtea roluri?”. Am şi eu o întrebare pentru publicul larg: „Cum merg femeile pe tocuri?”.
CG  - Noi avem experienţă pentru că eu sunt la al treilea rol, iar Aurel la al patrulea. E un spectacol interesant, ceva ce nu s-a mai făcut până acum pe Caragiale. Stă în picioare. Conceptual e foarte OK propunerea regizorului. Are spectaculosul şi neaşteptatul lui.  
Sunt şi patru momente de magie mare. Nu mică, ceva cu cărţi de joc. E magie mare – dispariţii, apariţii. E dinamic.
AB – Dacă vor veni spectatori de tipul critic, vor găsi ce să critice. Acum depinde de spectator, cât este deschis. Noi mizăm pe publicul gălăţean, generos, care dintotdeauna a venit cu sufletul deschis la teatru şi s-a bucurat de ceea ce a văzut.
CG - Nu e un spectacol care pune probleme. Nu e un spectacol greu, la care publicul să vină aşteptând să plece din sală cu cine ştie ce filozofie în cap.
AB - Eu i-aş spune „spectacol de sâmbătă seara”.
CG - E un spectacol pentru relaxare, destindere. Cred că va prinde la foarte multe categorii de vârstă, de la tineri şi până la seniori.
AB – În clipa în care am auzit de acest spectacol, eu mi-aş fi dorit ca spectacolul să fie deplasabil, ca să îl putem juca oriunde, oricând, pus într-o furgonetă şi mers cu el undeva. Până la urmă s-a făcut un spectacol mare.

R – Credeţi că aţi reuşit să înţelegeţi femeile, pe care mulţi bărbaţi le percep ca fiind imprevizibile, schimbătoare, indescifrabile de către ei, diferiţi de cele mai multe ori prin natura mai exactă, directă? 
AB - Femeile nu diferă foarte mult de bărbaţi: mici gesturi, mici nuanţe... În rol nu am îngroşat deloc.
CG - Am încercat să abordez din interior spre exterior, aşa cum am învăţat la şcoală, căci toţi bărbaţii avem în interior o femeie, iar toate femeile au în interiorul lor un bărbat. Bănuiesc că am ajuns să îmi înţeleg rolul, scenic vorbind.
AB – Având, ca în majoritatea spectacolelor în care am lucrat cu Cătălin Vasiliu, multă mişcare, am realizat cât de greu e să faci mişcare femeie fiind. Tocuri, sâni, păr, ţinută... E o altă dinamică. În comparaţie, bărbaţii şi femeile au dinamică diferită. Dacă pui un ruj deja se schimbă lucrurile. Noi sperăm că am reuşit. Femeile din sală vor putea să spună dacă am reuşit sau nu.
Cătălin Vasiliu (regizor) – În piesă nu mai e de mult o relaţie. Se şi simte o anumită răceală, o anumită vârstă, îndepărtarea. Nu mai are conotaţie sexuală sau de cuplu. Nici vorbă. Cu o femeie riscam să ne ducem acolo, ceea ce, iarăşi, nu era important. Relaţia bărbat-femei nu e nici în text, nu e nici viziunea pe care o hotărâsem şi se pierdea. Iar explicaţiile în bună măsură vor fi descoperite de public vizionând spectacolul, public pe care îl aşteptăm cu drag. Important e că va fi domnul Gheorge, şi cei doi (Cristian Gheorge şi Aurel Bâtcă), iar de asemenea domnul Păpuşe (de săptămâna asta - n.a.). Actori pe care îi vezi în ipostaze interesante. Fiecare actor încearcă să fie altul, să aducă originalitate fiecărui spectacol în care joacă, e firesc. Dar aici chiar e un pic diferit, datorită situaţiei, care te face să îi vezi în ipostaze ce nu au fost speculate foarte mult la niciunul dintre cei patru actori.

R - Cum credeţi că va percepe publicul spectacolul?
CV - Acum, vizavi de Caragiale... nu e foarte clasic, în sensul în care am văzut cu toţii câteva montări care au devenit şabloane, poate. Foarte multe alte montări, însă, au scăpat de sub controlul ăsta al unui tipar. Textul lui Caragiale îţi permite să funcţionezi pe el şi pe alte coordonate, pe alte paliere. Nu trebuie neapărat să fie acel Rică ce poartă ochelari. Montările clasice rămân, nimic de spus. Şi sunt importante şi foarte bine făcute. Însă de câte ori să vezi acelaşi lucru? Surprizele se află în joc: cum sunt aliniaţi, cum dezvoltă nişte relaţii uşor peste mână, în sensul că nu îţi vin din prima, şi le construieşti mai cu dificultate, şi normal că ai reticenţe căutând să nu cumva să te duci în exagerări. Şi atunci e interesant să îi vezi cum se descurcă. E la mijloc, pe undeva, faptul că ei au jucat aceste roluri. Sper ca publicului să îi placă, să se amuze. O să fie o surpriză, pentru că o să îi dăm ceva ce nu a văzut şi sperăm că o să plece mulţumit, pentru că a plecat de acasă trecând peste faptul că e frig, că nu ajung banii... şi poate că nu a venit tocmai foarte bine pregătit sufleteşte să vadă un spectacol.