Dragostea pe care britanicii o au pentru animalele lor de companie, în special câini şi pisici, este atât de bine acceptată încât este recunoscută practic ca parte a caracterului naţional. Având în vedere acest fapt, cum au sacrificat britanicii inutil 750.000 de câini şi pisici în timpul celui de-al Doilea Război Mondial?
Înainte de a privi cum a apărut, este important să înţelegem amploarea a ceea ce s-a întâmplat. La începutul lui septembrie 1939, în primele patru zile ale celui de-al Doilea Război Mondial, peste 400.000 de câini şi pisici au fost ucişi. Acest număr reprezenta aproximativ 26 la sută din animalele de companie din Londra la acea vreme. Este un număr de şase ori mai mare decât numărul de morţi civili din Marea Britanie din cauza bombardamentelor pe parcursul întregului război. În plus, până la finalizarea campaniei, acest număr aproape că se va dubla.
Marea Britanie a declarat război Germaniei la 3 septembrie 1939. În acel moment s-au format o serie de comitete de pregătire şi protecţie, unul dintre acestea fiind Comitetul Naţional pentru Precauţii împotriva Raidurilor Aeriene (NARPAC).
NARPAC a estimat că populaţia de animale de companie din Anglia era de aproximativ 6 până la 7 milioane de câini şi pisici. Comitetul a remarcat că războiul ar însemna nu numai bombardarea, ci şi probabilitatea raţionalizării alimentelor şi penurii majore de alimente. NARPAC s-a îngrijorat că oamenii vor fi tentaţi să împartă resursele de hrană limitate cu animalele lor de companie şi, astfel, a declarat că „a avea un animal în timp ce naţiunea intră în război este un lux inacceptabil”. Comitetul de război şi-a publicat recomandările într-un material tipărit intitulat „Sfaturi pentru proprietarii de animale”, unde se putea citi: „Dacă este posibil, trimiteţi sau duceţi-vă animalele la ţară înainte de o urgenţă.” sau „Dacă nu le puteţi da în grija vecinilor, este într-adevăr cel mai bine să le distrugeţi”. Îndemnurile comitetului au fost tipărite în aproape fiecare ziar şi anunţate pe BBC. În timpul interviurilor cu membrii comitetului NARPAC, unii au remarcat că ar putea chiar oferi un serviciu de închiriere pentru armele de sacrificare.
În anul 1939, mulţi proprietari de animale de companie s-au prezentat la clinicile veterinare şi la adăposturile de animale pentru a-şi eutanasia câinii şi pisicile. Un an mai târziu, când Londra a fost bombardată pentru prima dată, avea să apară un al doilea val de proprietari de animale care făceau coadă pentru a-şi ucide animalele de companie. Unii dintre aceştia au susţinut că şi-au amintit ce s-a întâmplat în Primul Război Mondial când pisicile şi câinii înfometaţi au rătăcit pe străzile Londrei, au fost abandonaţi, au rămas singuri şi au fost lăsaţi să sufere privaţiuni şi morţi dureroase. Ei doreau să împiedice propriile lor animale de companie de la o asemenea suferinţă inutilă.
Imediat a apărut o opoziţie faţă de această tragedie. Veterinarii şi organizaţiile de caritate pentru animale au protestat că sacrificarea animalelor de companie este inutilă, inumană şi o abandonare a tradiţiilor britanice. Corpul Veterinar al Armatei s-a îngrijorat în mod deschis că mulţi dintre aceşti câini care erau ucişi ar fi putut îndeplini o funcţie militară utilă. Dar presiunea oficială a fost prea mare şi multe dintre adăposturile pentru animale au raportat că centrele lor de eutanasie înfiinţate în grabă funcţionează non-stop.
La Battersea, unul din cele mai vechi adăposturi din animale din Anglia, deşi erau puţini oameni activi, aceştia au reuşit să hrănească şi să îngrijească 145.000 de câini. În plus, a oferit un câmp în Estul Londrei, pentru a fi îngropate aproximativ 500.000 de animale, multe din prima săptămână de război.
În paralel, pentru propaganda de război, presa britanică a publicat poveşti despre civili ucişi în bombardamente alături de animalele lor de companie sau câini dragi care mângâiau oamenii răniţi, acestea fiind oferite ca simboluri ale compasiunii Angliei pentru animale.
