Unda de şoc a ajuns şi în România, adusă de experţii în educaţie care, deşi nu au nicio virtute intelectuală dovedită, ocupă poziţii tot mai influente în diferite Institute sau comisii de reformă.
Într-un interviu recent, ministrul Culturii, Vlad Alexandrescu, a spus, în sfârşit, ceea ce aştepta toată lumea cu o minimă înţelegere a problematicii culturale: „Ca ministru al Culturii, consider că e un dezastru să scoţi muzica şi latina din şcoli. A fost lansată această dezbatere în spaţiul public, care a fost organizată de Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei. Ea a comportat într-o primă fază renunţarea la ora de latină, renunţarea la o oră de română, din cele patru, la clasa a V-a, renunţarea la ora de desen la anumite clase, la ora de muzică, comasarea istoriei cu alte discipline sub un label care n-am înţeles exact ce ascundea. Din punct de vedere al ministrului Culturii, dacă s-ar aplica această reformă curriculară ar fi un dezastru, pentru că sunt vizate chiar acele competenţe care structurează cultura într-un copil, într-un tânăr. Asta înseamnă cultura: istorie, muzică, desen, română şi latină.”
Fraza aceasta ar trebui pusă în exergă, iar cei din Ministerul Educaţiei, în frunte cu ministrul însuşi ar fi nimerit să o copieze de o sută de ori, aşa cum făceau elevii pedepsiţi din clasele de odinioară şi apoi să o repete pe de rost, cu dicţie, ca să ne convingem că au priceput.
Suntem conştienţi însă că problema este mult mai gravă. Nu simpla ignoranţă a celor investiţi să facă reforma este de vină, ci un mod de gândire care se opune metodic ideii de cultură pe care o definea, implicit, Vlad Alexandrescu. Pentru că aici rezidă dificultatea, în faptul că specialiştii care populează Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei lucrează cu concepte cu totul diferite. Din punctul lor de vedere, cultura în sens tradiţional este opresivă în virtutea ierarhiilor cu care operează. Să vorbeşti de ”cultură înaltă” şi ”cultură de consum”, să continui să lucrezi cu antinomia superior/inferior, sus/jos, să cultivi autorii mari, pentru că sunt ”mari”, să admiri ”geniul” înseamnă, în opinia experţilor, să ţii minţile copiilor înlănţuite, îngrădindu-le creativitatea şi emanciparea.
De altfel nu ar trebui să ne mirăm, ci doar să ne facem reproşuri că nu am reacţionat la timp, pentru că aceste mutaţii s-au petrecut, încetul cu încetul, de multă vreme. Manualul de literatură română nu îi mai studiază pe ”marii clasici”, ci tratează textele literare din punct de vedere tematic, fără nicio cronologie, fără contextualizare istorică, într-o simultaneitate din care lipseşte, desigur, şi judecata de valoare. Sau, dacă nu este organizată tematic, materia e distribuită după genuri literare, nuvela, romanul etc. şi la fiecare capitol autorii sunt iarăşi amestecaţi indistinct.
Toate acestea sunt, parţial, reziduuri ale structuralismului care domina elita academică de la noi prin anii '70, '80 ai secolului trecut, dar care lăsa încă intactă perspectiva istoriei literare clasice. Elevii învăţau biografii, descriau epoca, făceau comparaţii, căutau surse şi influenţe, în fine citeau ca pe o biblie ”Istoria literaturii ...” a lui G. Călinescu şi făceau analize structurale separat. Acum totul s-a redus la un structuralism simplificat, perspectiva istorică fiind abolită în cea mai mare parte. Amputarea istoriei ca disciplină, avută şi ea în vedere, este legată logic de aceste tendinţe.
Dar reformele şcolare nu ar fi avut anvergura pe care au dobândit-o la noi, dacă nu ar fi fost purtate ca pe o pernă de aer de progresismul ideologic care vituperează peste tot ideea de ierarhie, care dinamitează vechiul canon, căutând să-l înlocuiască cu o agendă pur politică (aşa numitele studii culturale). Copleşite de presiunile ideologice tot mai imperative, scria acum 20 de ani americanul Harold Bloom, universităţile cele mai conservatoare se vor declara înfrânte: ”Tristul adevăr e că nu ne putem opune. Rezistăm până la un punct, dar după aceea chiar şi propriile noastre universităţi s-ar vedea constrânse să ne declare rasişti sau sexişti. Mi-amintesc de un coleg declarând – cu ironie desigur – unui reporter de la New York Times că: Noi toţi suntem critici feminişti …Este o retorică potrivită unei ţări ocupate, care nu se aşteaptă, de fapt, la o eliberare autentică” (”Canonul occidental”).
Unda de şoc a ajuns şi în România adusă de experţii în educaţie care, deşi nu au nicio virtute intelectuală dovedită, ocupă poziţii tot mai influente în diferite Institute sau comisii de reformă. Consecinţa este că studiul în perspectivă istorică este demonetizat, limbile clasice fiind doar alte victime printre victime, deşi unele de o mare nobleţe. (În Franţa asistăm la aceeaşi discuţie şi nu ar fi de mirare ca specialiştii de azi de la Bucureşti să o imite, în buna tradiţie a sincronismului, pe Najat Vallaud-Belkacem, aşa cum reformiştii prezidaţi de Traian Băsescu îl urmau îndeaproape pe Jacques Attali). Dar uciderea culturii clasice nu s-a produs nici ea dintr-o dată. Private de întregul context cultural în care studiul lor se dezvoltase, lipsite de angrenajul social care le asigurase prestigiul, limbile clasice au ajuns ca albatrosul lui Baudelaire, vietăţi urâte, anoste şi stângace de care îşi bat joc matrozii şi barcagii. Rezistenţa la reforme este de aceea atât de firavă.
Prin urmare, cu toate aceste intervenţii binevenite, nu ne putem aştepta la o restaurare a situaţiei de odinioară. Cu multă voinţă şi inteligenţă politică putem spera cel mult, aşa cum spunea iarăşi Harold Bloom, ca şcoala să urmeze sfatul Prinţului din ”Ghepardul” lui Lampedusa, care le propunea nobililor ”să schimbe peste tot doar câte puţin astfel ca totul să rămână la fel”. Sau dacă nu la fel - asta nu se mai poate - măcar să întreţină memoria vie a ceea ce a fost.
