Se împlinesc 179 de ani de când leul a devenit moneda naţională a românilor. Puţini sunt conştienţi, însă, că modalitatea în care leul a fost introdus este profund similară cu cea în care statele europene au adoptat, secolul trecut, moneda unică euro. Acest lucru este profund semnificativ dintr-o perspectivă extrem de actuală şi dă seama despre cum o uniune politică şi fiscală este precedată şi facilitată de o uniune monetară.
Astfel, pe 16 septembrie 1836, domnul de atunci al Ţării Româneşti, Alexandru Ghica, instituie leul ca monedă a ţării, având ca subdiviziune paraua (1 leu = 60 de parale). Fapt extrem de important, la debutul noii monede, aceasta nu avea decât statut de unitate teoretică de cont. Asta înseamnă că, la acel moment, leul nu circula efectiv, sub formă de bancnote şi monede fizice, ci reprezenta unitatea monetară de referinţă în raport cu care erau calculate toate preţurile. Celelalte monede care circulau până atunci au continuat să circule nestingherite, având ca referinţă leul.
Principalul scop urmărit de Alexandru Ghica era simplificarea evidenţelor contabile. Asta pentru că, utilizând terminologia contemporană, primul leu era o monedă virtuală. Astfel, nu se încălcau limitele de autonomie impuse Ţării Româneşti de puterea suzerană, dat fiind că noua monedă era doar o formulă simbolică, utilă calculelor, nu una care să circule efectiv. Turcii şi ruşii nu permiteau Ţărilor Române să aibă monede proprii. Mihail Sturdza şi Barbu Ştirbei au dorit să bată monedă, dar intenţiile lor nu au putut fi materializate.
Leul ca monedă fizică apare doar pe 22 aprilie 1867. Prima monedă era bimetalică, cu etalonul la 5 grame de argint sau 0,3226 grame de aur şi având 100 de diviziuni, numite bani. Primele monede emise au fost cele divizionare din bronz, de 1 ban, 2 bani, 5 bani şi 10 bani, bătute în Anglia în 1867. În 1868, s-a emis prima monedă românească de aur cu nominalul de 20 lei, într-un tiraj de doar 200 de exemplare, aceasta fiind considerată drept probă.
Începând cu 1870 s-au emis şi monede de argint cu nominalele de 50 de bani (denumite popular „băncuţe”), 1 leu şi 2 lei. Începând cu 1880 s-au emis şi monede de argint de 5 lei.
Monede din aur pentru circulaţie s-au bătut în 1883 şi 1890. La 3 martie 1870, se înfiinţează Monetaria Statului, care poate bate monedă, până în acel an monedele fiind bătute în majoritate în străinătate, mai ales la Birmingham.
Cu moneda euro lucrurile s-au petrecut, din punct de vedere instituţional, la fel, în pofida evidentelor diferenţe date de progresul tehnologic.
Astfel, de la 1 ianuarie 1999, euro a devenit noua monedă oficială a 11 stare membre UE, înlocuind, în două etape, vechile monede naţionale, precum marca germană sau francul francez, dar şi aşa-zisa Unitate Europeană de Cont (ECU).
La început, euro avea doar statutul de monedă virtuală şi era folosită pentru efectuarea de operaţiuni de plată fără numerar, precum şi în scopuri contabile, exact ca leul lui Alexandru Ghica de la 1836. Vechile monede naţionale ale statelor europene, considerate subunităţi ale euro, au continuat să fie folosite pentru efectuarea de plăţi în numerar.
Doar de la 1 ianuarie 2002 euro a fost introdus şi sub formă de bancnote şi monede.
Ionuţ Bălan, expert principal, Banca Naţională a României
