La Bucureşti, respingerea bugetului Uniunii Europene pe 2014-2020 este interpretat în mod impropriu în termenii rivalităţii dintre Guvern şi Preşedinte.
Respingerea bugetului european pentru 2014-2020 nu are o legătură directă cu îngrijorările României. De aceea modul în care este comentat evenimentul la Bucureşti de către ambele tabere este impropriu. Partida guvernamentală sugerează că obiecţiile pe care le formulase anterior privind dimensiunile bugetului şi capacitatea de negociere a preşedintelui Băsescu au fost confirmate. Iar tabăra prezidenţială afirmă nici mai mult nici mai puţin că deputaţii europeni de la PSD şi PNL au votat împotriva intereselor României, respingând un buget favorabil.
Este trist că politica românească se complace cu voluptate în aceste confuzii din imboldul - se pare - irepresibil de a-şi discredita adversarii. Cu ceva timp în urmă, preşedintele se întorsese de la Consiliul European cu aerul de a fi obţinut o victorie pentru România, în timp ce oponenţii săi anunţau o înfrângere. Şi unii şi alţii ştiau însă prea bine că adevărata problemă a României se află în capacitatea ei de absorbţie, dar nu se puteau abţine să nu tragă un profit de imagine. Cel puţin pentru preşedinte relaţia cu UE şi mai ales cu anumite guverne europene a devenit o sursă de legitimare, poate singura care i-a mai rămas şi de aceea nu va conteni să exploateze la maximum această resursă.
În realitate votul de miercuri 13 martie din plenul PE reunit la Strasbourg are motivaţii şi mize, care fără să aibă ceva discret sau subtil, nu intră cel mai adesea în aria vizuală a politicii româneşti.
Să amintim că PE a adoptat rezoluţia prin care respinge bugetul european pentru 2014-2020 cu o largă majoritate de voturi (506 pentru contra 161 impotriva si 23 de abţineri), ceea ce înseamnă că mulţi deputaţi din grupul PPE au votat la rândul lor împotriva bugetului convenit la nivelul Consiliului European. De altfel rezoluţia care a fost supusă la vot a fost redactată în comun de şefii grupurilor politice, PPE, ALDE, Verzi/ALE şi GUE/NGL, exprimând un veritabil consens la nivelul Parlamentului European. Este un indiciu puternic că asistăm nu atât la rivalitatea dintre partizanii „austerităţii” şi cei ai „relaxării”, ci mai curând la intenţia PE de a se impune ca actor real pe scena politică continentală şi de a inversa tendinţa actuală. Criza a fost prilejul pe care guvernele naţionale l-au folosit pentru a prelua controlul asupra multor probleme de la cele privind disciplina bugetară şi până la libera circulaţie a persoanelor. De aceea dacă un socialist ca Martin Schulz pare a pune accentul pe cadrul prea constrângător al bugetului convenit la nivelul guvernelor, un liberal ca Guy Verhofstadt a aplaudat votul de miercuri pentru vocaţia sa de „a schimba în profunzime natura Uniunii Europene”.
Spre nedumerirea unui deputat ales în România (Cristian Preda) care a votat împotriva rezoluţiei, majoritatea de la Strasbourg a considerat ziua de miercuri ca fiind „o zi mare pentru democraţia europeană”. Se manifestă aşadar pe mai departe un mare decalaj între percepţiile româneşti şi cele vest-europene, care este cel mai adesea camuflat de asemănări aparente şi simple coincidenţe. Şi nu este doar cazul deputaţilor PPE, dar cel puţin în egală măsură şi al celor liberali, care, dacă votează cu propunerile unui Guy Verhofstadt, este doar pentru că se potrivesc aparent cu anumite preocupări româneşti cum ar fi ridicarea barierelor pentru muncitorii români. De fapt nu există un decalaj mai grav decât acela dintre ideile politice ale unei Norica Nicolai, ca să luăm un exemplu mai proeminent, şi cele care animă pe majoritatea liberalilor de stânga din ALDE.
Revenind însă la subiectul bugetului european să remarcăm că opinia publică românească riscă să rateze din nou un episod semnificativ al devenirii europene, nu pentru că l-ar ignora cu totul, ci pentru că îi acordă o altă semnificaţie.
