Noile decizii ale Ministrului Educaţiei privind verificarea şi sancţionarea plagiatelor doctorale a provocat o dispută aprinsă. În prima clipă au fost primite cu aplauze, căci scoteau din joc CNATDCU în vechea sa componenţă, delegând integral către univeristăţi sarcina de a face verificări şi de a retrage la rigoare un titlu de doctor. Dar, la o analiză mai atentă, s-a remarcat că a delega sarcina evaluării către universităţi ar putea echivala cu a lăsa lucrurile aşa cum sunt, căci, în definitiv, tocmai acolo, în numeroasele şcoli doctorale, este ceva putred.
Să amintim doar că instituţia cu nume complicat (CNATDCU) era o comisie numită de guvern cu scopul de a evalua acuzaţiile de plagiat, dar care a dat dovadă de multă părtinire în cazul unor înalţi demnitari ai statului. Această comisie semăna cu alte comisii (consilii) numite politic şi chiar cu Curtea Constituţională, căci se putea dovedi de o mare intransigenţă cu adversarii politici şi de o infinită toleranţă cu prietenii politici, adică cu cei care au făcut numirile. Pus în faţa unei comisii numite de guvernul anterior, fostul prim-ministru Victor Ponta avusese grijă să-i schimbe componenţa înainte de evaluarea care îl privea personal.
Aşadar, în primă instanţă, scoaterea din joc a acestei comisii politice a părut un lucru bun, dar ulterior au fost formulate critici severe la adresa ministrului care s-ar fi spălat pe mâini, lăsând totul la voia întâmplării, în loc să profite de puterea care i-a fost oferită.
Ministrul Adrian Curaj are şi nu are dreptate. Pe de o parte universităţile nu au destulă autonomie, autoritatea lor fiind mereu subminată de decizii guvernamentale, dar pe de alta, aşa cum s-a arătat, autonomia poate deveni paravan pentru impostură. Ce e de făcut?
A fost formulată recent o soluţie radicală, una care ar însemna închiderea universităţilor fără performanţe reale şi care supravieţuiesc din considerente preponderent economice. E greu de crezut că o asemenea radicalitate ar avea câştig de cauză în România, adică într-o societate construită pe o complicată reţea de conivenţe de toate tipurile. Ar fi poate mai util ca şcolile superioare care nu îşi merită rangul să se transforme, să devină şcoli tehnice cu misiuni bine definite şi orientate către profesii căutate pe piaţă, cu alte cuvinte minima experienţă acumulată ar putea fi convertită şi nu irosită cu totul. Totuşi, fără puţină intransigenţă nu se va schimba nimic. Dacă desfiinţarea acestor stabilimente care au ţinut capul de afiş al atâtor scandaluri nu este posibilă, limitarea celor care pot organiza doctorate ar trebui să fie o prioritate.
Sunt prea multe şcoli doctorale, după cum, în cadrul fiecăreia, un profesor conduce iarăşi de unul singur prea multe doctorate. În realitate acest lucru nu e cu putinţă dacă îţi iei misiunea în serios. În consecinţă nişte ”sacrificii” sunt inevitabile. Unii vor pierde bani şi prestigiu. Sau invers, vor pierde prestigiu şi bani, căci primul se converteşte uşor în monedă, aşa cum am văzut în cazul tratatelor scrise în închisoare.
Recent, cu ocazia unei audieri publice la CSM, o judecătoare care candida pentru o anumită poziţie spunea că ministerul Educaţiei a emis ordinul prin care i s-a conferit titlul de doctor. Nu a spus la ce universitate şi-a dat doctoratul şi nici ce profesor i-a fost îndrumător. Dar şi mai semnificativ este că niciunul dintre membrii CSM nu a întrebat, ca şi cum informaţia ar fi fost completă şi suficientă. Or, tocmai asta este problema, că nimeni nu-l întreabă pe un candidat unde şi-a obţinut titlul de doctor, căci întrebarea ar conţine ea însăşi presupoziţia unei ierarhii. Or, pentru statul român, atunci când angajează sau promovează în funcţie, toate diplomele sunt echivalente. Iar dacă sunt echivalente, ce importanţă are dacă doctoratul a fost obţinut cu un profesor renumit la o universitate de prestigiu sau cu un pseudo-profesor la o universitate obscură de care te miri când auzi că există?
De fapt plagiatul nu este decât un caz particular al imposturii şi este greşit că s-a făcut atât caz de plagiate în detrimentul mecanismelor însele prin care se pot obţine doctoratele fără nicio acoperire intelectuală. În plus plagiatul se descoperă de multe ori cu ajutorul unei căutări electronice, dar cine mai stă să evalueze o teză ”originală”, dar care nu este decât un cumul de non-sensuri şi locuri comune?
Prin urmare, dacă închiderea totală a universităţilor obscure ar fi poate o exigenţă prea mare, reducerea şcolilor doctorale ar fi ceva fără de care reforma actualului guvern ar fi egală cu zero. Căci, fără o cernere mai drastică a celor care conduc doctorate, autonomia universitară ar continua să fie cea mai bună acoperire pentru impostură şi pentru traficarea titlurilor academice.
