Aproape ca de fiecare dată numărul candidaţilor este inflaţionar. Au fost depuse 12 candidaturi şi, chiar dacă unele dintre ele ar putea fi invalidate din motive de formă, rămân şi aşa prea multe. Situaţia aceasta se explică în primul rând prin faptul că sistemul de partide din România este relativ închis şi nu reprezintă destul de cuprinzător societatea. Se ivesc, de aceea, candidaturi, aparent, redundante, care caută însă, în chipuri care scapă unui control raţional, să exprime cât mai complet situaţia reală. De pildă în zona naţionalist-justiţiară şi anti-maghiară apar două candidaturi: C.V. Tudor din partea PRM şi Gheorghe Funar ca independent. De asemenea din rândurile maghiarilor s-au desprins două candidaturi: Kelemen Hunor susţinut de UDMR şi Zsolt Szilagy, candidatul partidei Tökes. Există maghiari care nu se simt reprezentaţi de UDMR şi caută alte variante mai apropiate de sensibilitatea lor. E o tensiune veche care a fost atenuată la alegerile europene, dar care a fost lăsată să se manifeste acum când riscurile sunt mai mici.
Dar nici Gheorghe Funar nu este identic cu C.V. Tudor. Primul propune, de pildă, lărgirea cadrului democraţiei directe şi adoptarea legilor prin referendum. Gheorghe Funar atacă frontal democraţia reprezentativă la fel ca Beppe Grillo în Italia. Dacă C.V. Tudor sugerează mai curând o dictatură naţionalistă cu suport militar după modele mai vechi, Gheorghe Funar scurtcircuitează toate instituţiile reprezentării politice trimiţând direct la popor. Cerând ”întoarcerea la popor”, Traian Băsescu făcuse pură demagogie, care s-a întors împotriva lui, dar Gheorghe Funar ia, se pare, îndemnul în sens literal. Literalismul său i-a conferit mereu o aparenţă de-a dreptul naivă, dar tot de aici i s-a tras şi succesul. În sfârşit, a existat mereu o simetrie, dirijată sau spontană, între UDMR şi grupările naţionalist-antimaghiare, care reuşeau să cumuleze un număr de voturi aproximativ egal. Iată că şi de data aceasta pentru doi candidaţi maghiari, avem doi candidaţi antimaghiari.
Aşa-numita dreaptă propune trei candidaturi, iar dacă acceptăm şi unele nuanţe atunci am putea spune că sunt chiar 5: Klaus Iohannis, Călin Popescu Tăriceanu, Elena Udrea, Monica Macovei şi Teodor Meleşcanu. Dintre acestea numai trei sunt susţinute de partide, celelalte fiind independente. În fine s-au mai înscris Dan Diaconescu şi William Brînză cu afilieri confuze sau nescincere.
Dar chiar dacă sistemul politic românesc este mai curând închis, nu putem fi siguri că multiplicarea candidaturilor ”independente” este întotdeauna un fel natural de a compensa lipsa de reprezentativitate a partidelor. Unele candidaturi par ele însele artificiale, altele pur tactice sau doar insignifiante. Nu e clar de pildă de ce candidează William Brînză. Cei mai mulţi alegători nici măcar nu au auzit de el. Dar nici candidatura lui Teodor Meleşcanu nu este uşor de explicat. Modul afabil în care vorbeşte despre contracandidaţii săi, politeţea desăvârşită într-un context dominat de brutalitate, sugerează că nu şi-a propus să câştige alegerile, ci cu totul altceva. Pare iarăşi puţin probabil să asistăm la un gest vanitos şi gratuit. El pare mai curând preocupat să pondereze competiţia într-un sens care nu ne este foarte clar. În fine modul surprinzător şi coleric în care a reacţionat Monica Macovei la anunţarea candidaturii sale, ar putea conţine un indiciu, cu atât mai mult cu cât nu concurează pe acelaşi culoar. Ea îl acuză pur şi simplu pe directorul de până ieri al SIE, Teodor Meleşcanu, de legături cu ruşii prin intermediul colonelului Dogaru, şeful unui sindicat al rezerviştilor (monica-macovei.ro/blog). În orice caz, susţine că fostul şef al SIE nu prezintă suficiente garanţii de orientare ”pro-Vest”.
Este posibil ca şi Monica Macovei să aibă şi alte motive de a candida decât cele declarate. În definitiv nu are decât 3% în sondaje, dar adoptă o ţinută de câştigător. O motivaţie posibilă ar fi identificarea militanţilor şi simpatizanţilor potenţiali ai unui viitor partid, unul mai clar pro-american (”pro-Vest”). Elena Udrea profită, la rândul ei, de ocazie ca să-şi consolideze poziţia politică în perspectiva alegerilor din 2016 şi să ofere un refugiu lui Traian Băsescu. Aşadar se poate întâmpla ca cine votează un candidat să voteze pentru mai multe lucruri, uneori fără să le înţeleagă. Cu siguranţă, candidaţii ar trebui să devină mai transparenţi şi să renunţe, pe cât posibil, la exprimările codificate.
