IRES a publicat recent un sondaj mai puţin obişnuit, care încearcă să afle cine sunt cei care nu votează şi care sunt motivaţiile lor. Răspunsurile sunt gupate pe două coloane: cei care votează şi cei care nu votează, în aşa chip încât să poată fi comparate.
Investigaţia e cu atât mai interesantă cu cât s-a vorbit mult în ultima lună despre absenteism şi despre cât de vinovaţi sunt cei care nu se prezintă la secţiile de votare. Chiar dacă la prima vedere rezultatele nu sunt spectaculoase, ele transmit totuşi un mesaj puternic.
Multe observaţii par să nu spună nimic deosebit. Votanţii şi non votanţii sunt distribuiţi aproape egal în toate categoriile sociologice, mai puţin cele legate de vârstă. Tinerii sunt mai înclinaţi să absenteze decât vârstnicii. Dar partea cea mai semnificativă se găseşte în două întrebări de la începutul chestionarului: “Credeţi că în România lucrurile merg într-o direcţie bună sau într-o direcţie greşită?” şi “Cât de mulţumit(ă) sunteţi în general de felul în care trăiţi?”
Examinând răspunsurile, remarcăm că non votanţii apreciază într-o mult mai mare măsură că direcţia este greşită decât votanţii. Diferenţa este de 20% (votanţi: 55,8%, nonvotanţi: 75,6%). Am putea presupune că cei care sunt nemulţumiţi de felul în care merg lucrurile se simt îndemnaţi să meargă la vot ca să le schimbe. Se pare că nu este aşa.
La întrebarea a doua, observăm de asemenea că absenţii se recrutează mai cu seamă din rândul acelora care nu sunt deloc mulţumiţi cu viaţa lor (votanţi: 18,8%, non votanţi: 26,4%). Am putea presupune, de asemenea, că nemulţumiţii ar avea cele mai multe motive să meargă la vot şi să inverseze curentul în favoarea lor. Nici de data aceasta presupunerea nu se confirmă.
Mai înainte de a formula propria noastră interpretare, să arătăm doar că non votanţii nu sunt cu predilecţie bogaţi iresponsabili, care preferă să-şi petreacă weekend-urile electorale departe de oraş, că nu sunt nici hipsteri care sfidează burghezia productivă prin Centrul Vechi, că nu sunt nici măcar analfabeţi incapabili să se branşeze la circuitul politic, ci sunt oameni care au ca principală trăsătură faptul de a fi perdanţii acestei societăţi. Intelectuali sau non intelectuali, tineri sau mai puţin tineri, bărbaţi sau femei care o duc prost şi care nu văd lucrurile cu ochi buni.
Aşa cum am arătat, nu e de la sine înţeles că nemulţumiţii sunt tentaţi să stea acasă. Ar putea fi cei mai aprigi votanţi, tocmai pentru că ar avea ceva de câştigat. Dacă nu se întâmplă aşa este pentru că ei nu întrevăd posibilitatea unei schimbări. Întreaga ofertă politică este, din punctul lor de vedere, “conservatoare”. Jocul politic pare menit să păstreze lucrurile aşa cum sunt. Aici ar trebui să găsim explicaţia opiniei atât de răspândite că “toate partidele sunt la fel”. De fapt non votanţii vor să spună că pentru ei nu se va schimba nimic.
Or, dacă observăm că la alegerile parlamentare absenţii sunt mai numeroşi decât votanţii şi că abia la prezidenţiale numărul lor coboară puţin sub 50%, atunci ar trebui să ne punem serioase întrebări. Societatea românească pare a fi una stagnantă, care conservă avantajele unora şi refuză orice perspectivă altora.
