Guvernul pregăteşte prima mare reformă din ultimii 15 ani. În această toamnă ar urma să fie adoptat prin ordonanţă de urgenţă un plan amplu prin care multe competenţe ale guvernului de la Bucureşti vor fi transferate laolată cu fondurile necesare administraţiilor locale. S-a vorbit mult despre descentralizare, dar de fiecare dată s-au făcut lucrurile cu teamă şi numai pe jumătate. Dacă informaţiile care au răzbătut din mediile politice se vor confirma, vom asista de astă dată la prima descentralizare reală a administraţiei româneşti.
Guvernul nu a publicat deocamdată un proiect, dar Liviu Dragnea şi Klaus Johannis au anunţat că s-a ajuns la un prim acord între partidele coaliţiei în privinţa competenţelor care vor fi transferate către teritoriu. Se ştie iarăşi că au avut loc foarte multe reuniuni ale echipei de la Bucureşti conduse de Liviu Dragnea cu reprezentanţii administraţiilor locale în decursul cărora au fost puse la punct multe dintre detaliile acestei reforme.
Ar fi o revoluţie de multă vreme aşteptată: economia regională reprezentată de exemplu de porturi, plaje maritime sau fluviale, ş.a.m.d. vor trece în administrarea locală. Metroul din Bucureşti va intra în administrarea Primăriei, agenţiile guvernamentale (sănătate, ocuparea forţei de muncă, mediu, cultură, patrimoniu) vor fi transferate în jurisdicţia administraţiilor locale. Poliţia ar urma la rândul ei să continue un proces de descentralizare început cu mai multă vreme în urmă, dar se pare că în acest domeniu discuţiile sunt blocate.
Până la publicarea unui proiect să spunem, deocamdată, că în principiu este una dintre cele mai importante reforme planificate în ultimii ani, care ar fi de natură să dea în sfârşit un impuls pozitiv societăţii româneşti. De fapt am putea asista, abia acum, la ceea ce preşedintele Băsescu numea reforma statului. Este o veste bună, care nu este însă întâmpinată de toţi ca atare.
Ca orice reformă majoră cu implicaţii dintre cele mai largi, ea suscită rezistenţe. Guvernul Boc vorbise la rândul său cu destulă convingere despre descentralizare, dar opoziţia birocraţiei centrale a fost atât de puternică, încât planurile au fost foarte repede abandonate.
Rezistenţa aceasta este cu atât mai puternică cu cât ea pare uneori justificată. Încă din prima jumătate a anului 2009 (când PDL şi PSD lucraseră împreună) au fost trasate limite de cheltuieli pentru administraţiile locale care depăşeau frecvent bugetele alocate. De altfel arieratele administraţiilor locale au crescut mereu şi se pare că ele continuă să crească. După o perioadă de stagnare în 2011, relaxarea care a intervenit după instalarea primului guvern Ponta a provocat o nouă explozie a cheltuielilor neacoperite în administraţiile locale. Primul ministru anunţase la începutul acestui an măsuri drastice împotriva lipsei de disciplină, dar cu rezultate modeste.
Incapacitatea aparentă a primăriilor de a se administra raţional ar fi prin urmare un argument puternic împotriva descentralizării. Se uită însă esenţialul. Primăriile nu au o reală autonomie. Ele depind foarte mult de alocările de la centru care uneori vin, alteori nu, după caz şi relaţii politice. Or tocmai acest sistem aleatoriu, această ruletă politică încurajează lipsa de raţionalitate. Liderii locali cheltuiesc în avans sperând şi uneori reuşind să-i convingă pe cei de la Bucureşti să le acopere cheltuielile. Uneori prin şantaj, ameninţând populaţia cu tăierea căldurii pe timp de iarnă. Dar de cele mai multe ori datoriile neplătite se adună monstruos.
Este evident că adevărata cauză a acestei situaţii este tocmai sistemul confuz care se practică astăzi. Dacă primăriile şi administraţiile regionale ar avea deplina libertate de a utiliza anumite fonduri bine precizate prin bugetele locale, atunci ar creşte inevitabil şi gradul de raţionalitate. Responsabilitatea şi libertatea sunt legate intim şi sunt indisociabile.
Se spune aşadar pe nedrept că primarii şi consilierii locali nu sunt suficient de maturi ca să se autoadministreze. Este o presupoziţie care nu a fost niciodată testată.
Există şi o altă îngrijoare aparent motivată. Odată ieşite de sub autoritatea Centrului, provinciile ar recurge la o politizare extremă a administraţiei. În realitate, România cunoaşte deja o politizare excesivă a aparatului administrativ care a fost realizată tocmai prin pârghiile conducerii centralizate. Pur şi simplu nu se poate politiza mai mult, de aceea argumentul este fals. Dimpotrivă, relaţiile pe plan local dintre partide favorizează de fiecare dată compromisul. Dacă la Bucureşti bătălia pare radicală şi intransigentă şi fiecare guvern nou recurge la veritabile epurări politice, pe plan local raporturile sunt mult mai puţin tăioase.
S-a arătat însă, de multe ori, că Centrul a reuşit în România să compenseze carenţa de cultură şi europenitate graţie agenţiilor sale dirijate de la Bucureşti şi a jurisdicţiei centralizate în multe domenii. Cineva îşi exprima recent îngrijorarea că descentralizarea admnistraţiei ar provoca o resuscitare a populismelor discriminatorii, căci nu ar fi nimeni în măsură să le sancţioneze. Cristian Pârvulescu, de exemplu, a denunţat recent reforma planificată de USL (în cadrul unei conferinţe organizate de FES şi INSHR), considerând că descentralizarea va însemna un regres în domeniul respectării drepturilor omului.
Dar îngrijorarea aceasta pare să fie generată tocmai de vechea şi aparent incurabila mentalitate centralistă. Prezent la aceeaşi conferinţă, profesorul Michael Minkenberg (Universitatea Viadrina, Frankfurt pe Oder) a replicat că nimic nu împiedică România să înfiinţeze jurisdicţii speciale la nivelul fiecărei regiuni în parte. De fapt tocmai aceasta ar fi esenţa descentralizării: toate funcţiunile guvernului central sunt reproduse în mic la nivelul administrării locale. Cultură, patrimoniu, sănătate, asistenţă socială, tot ceea ce ţinea până acum de planul vieţii naţionale se va transla pur şi simplu în plan regional. Observăm însă că ceea ce pare de la sine înţeles unui om crescut într-o veche tradiţie a descentralizării, sună adesea ininteligibil într-o ţară formată în cultul puterii centrale.
Rezistenţa faţă de această reformă se manifestă de multe ori şi inconştient prin toate clişeele de presă vehiculate copios cu intenţii confuze. De exemplu se spune că liderii de la centru se află în luptă cu “baronii” locali, că “baronii” locali revendică un lucru sau altul , că premierul a devenit prizonierul “baronilor” locali şamd. Oridecâte ori vine vorba despre raportul dintre centru şi provincie, presa recurge automat la aceste exprimări care delegimitează implicit puterea locală. Funcţionează aici un model mental bine înrădăcinat potrivit căruia elita de la Bucureşti este în mod natural superioară elitelor locale şi prin urmare destinată să conducă pe mai departe.
Dar să nu neglijăm nici faptul că acest clişeu al “baronilor” locali aplicat indistinct oricărui primar din provincie cu o minimă popularitate este utilizat şi în cunoştinţă de cauză cu intenţia clară de a delegitima procesul descentralizării. Un “baron” este prin definiţie un lider discreţionar care dispreţuişte legile şi care ar fi tentat să supună administraţia puterii sale personale neîngrădite. Dar este oare cu putinţă aşa ceva? Sau asistăm la o bătălie mediatică în care birocraţia centrală aruncă în joc toate armele de care dispune? Căci marii perdanţi ai reformei vor fi înalţii funcţionari ai statului centralizat care îşi văd autoritatea diminuată. Şi aşa cum ştim, nimeni nu cedează fără luptă privilegiile de care se bucură.
