Admiţând schema clasică în istorie a creşterii şi descreşterii, am putea spune că politica şi în general societatea românească se găsesc pe panta coborâtoare.
În acest moment nu mai există niciun candidat la prezidenţiale. Liberalii au dat de înţeles că vor discuta situaţia după europene, PSD şi primul-ministru deliberează, iar candidatul PDL, singurul confirmat şi reconfirmat oficial, nu pare să intre în competiţia reală. E o criză de personal politic pe care România nu a cunoscut-o până acum niciodată. Dar, după toate aparenţele, e o criză mai amplă, una a întregii societăţi, una mai greu măsurabilă căci nu are în vedere aspecte pur cantitative.
Pe de o parte, am asistat în ultimii 10-15 ani la un progres indiscutabil în ce priveşte economia, administraţia publică, înfăţişarea oraşelor şi în general calitatea vieţii în aspectele sale standardizate, pe de altă parte, viaţa publică a decăzut tot mai mult. Performanţele şcolare sunt tot mai slabe, piaţa de carte este mai redusă ca nicăieri în Europa, viaţa ştiinţifică şi viaţa intelectuală într-un sens mai larg sunt tot mai atrofiate. Televiziunea şi presa scrisă preferă scandalul şi anecdotica trivială în cazul în care nu sunt pure instrumente de propagandă, iar intelectualii care din 1990 încoace s-au implicat activ în viaţa politică au coborât ei înşişi nivelul privirii, scufundându-se uneori în partizanate pătimaşe. Nu se discută despre idei, ci despre persoane, nu se fac teorii, ci strategii de grup, nu se fac alianţe intelectuale, ci alianţe de interese proprii. Se simte mai mult ca niciodată absenţa unui spaţiu independent de reflecţie intelectuală, unul care să ofere lumii nu indicaţii imperative de vot, ci criterii de judecată.
Simptomul cel mai grav, deşi nu cel mai vizibil, este că rolul însuşi al intelectualului în viaţa publică pare complet denaturat. Intelectualul implicat nu este autorul care întâmplător face politica unui partid, ci acela care gândeşte dezinteresat, dar cu pasiune, la rosturile vieţii comune, acela care este capabil să pună ideile sale deasupra interesului propriu.
În această ambianţă nu e de mirare că politica pare lipsită de orice orizont. Politica este redusă la reflexele sale rahidiene. Există multă abilitate, vioiciune, ingeniozitate şi poate uneori chiar farmec personal, dar nu se iveşte nicio o idee conducătoare. Etajul cerebral a fost demolat.
Starea aceasta nu poate fi străină de o realitate umană concretă, de o sărăcie a capitalului uman generată nu doar de pierderea dramatică de cultură provocată de comunism, ci şi de hazardul generaţiilor. Apar, aşa cum ştim din experienţă, contingente umane extraordinar de bogate în talente, după cum se ivesc uneori generaţii mai puţin hărăzite. Or, politica românească se află probabil în depresiunea unor generaţii mai puţin dăruite, ceea ce corespunde perfect cu starea de ansamblu a societăţii româneşti.
Dar ar trebui poate să ne bucurăm, căci, aşa cum spun economiştii cu umorul lor ambiguu, ne aflăm în josul unui grafic care de aici înainte nu poate decât să crească.
