Se ştie că vikingii au parcurs mii de kilometri, navigând în direcţia Islandei şi a Groenlandei, şi au descoperit fără îndoială America de Nord în jurul anului 1000, cu mult înainte de Cristofor Columb. Însă abilitatea lor de a naviga fără busolă pe distanţe atât de lungi şi în condiţii nefavorabile (noapte polară, furtuni, căderi de zăpadă, etc.) a rămas învăluită în mister până în zilele noastre. Pe lângă excelentele cunoştinţe astronomice şi maritime pe care le aveau, vikingii ar fi utilizat "pietre ale Soarelui", prin care priveau spre cer pentru a determina poziţia exactă a astrului, invizibil cu ochiul liber în condiţii meteorologice nefavorabile, deducând astfel direcţia corectă pentru ambarcaţiunile lor. Legendele care le menţionează nu prezintă nicio indicaţie despre natura acestor pietre legendare, iar arheologii nu au identificat niciuna în mod formal în vestigiile descoperite.
Potrivit lui Guy Ropars, cercetător la Laboratorul de fizică a laserului de la Universitatea din Rennes, această "piatră a Soarelui" nu ar fi altceva decât un "spat de Islanda", un cristal de calcit transparent, destul de obişnuit în Scandinavia, folosit în continuare în zilele noastre pentru fabricarea unor instrumente optice. Acest cristal are într-adevăr proprietatea de a depolariza lumina Soarelui - cu alte cuvinte, o filtrează în mod diferit, în funcţie de felul în care este orientată piatra. Concret, dacă privim lumina solară printr-un astfel de cristal, acesta produce două fascicule diferite - unul obişnuit şi celălalt depolarizat. "Atunci când mişcăm cristalul pentru a obţine o anumită poziţie, dacă intensităţile celor două imagini sunt complet egale, atunci cristalul indică direcţia în care se află Soarele", au declarat Guy Ropars şi colegul său Albert Le Floch.
Razele Soarelui care ajung pe sol sunt într-adevăr parţial polarizate, adică sunt orientate într-un sens precis. "Atunci când privim cerul la zenit, lumina Soarelui, care la început este nepolarizată, cade peste moleculele din atmosferă. Aceste molecule se comportă ca mici reemiţătoare, care aduc până la ochiul nostru doar vibraţia orizontală, perpendiculară pe direcţia Soarelui", au explicat cei doi fizicieni francezi.
Cu ajutorul unor calcule teoretice avansate, dublate de o serie de teste realizate cu colegii lor canadieni şi americani, savanţii francezi au ajuns la concluzia că "direcţia Soarelui poate fi determinată cu uşurinţă, graţie unei observaţii simple, bazată pe diferenţa dintre cele două imagini" produse de spatul de Islanda. "O precizie de câteva grade poate fi atinsă, chiar în condiţii de luminozitate crepusculară", afirmă autorii studiului, publicat în revista ştiinţifică britanică Proceedings of the Royal Society B.
Chiar fără a deţine cunoştinţe ştiinţifice despre polarizare, vikingii au putut să remarce cu uşurinţă proprietăţile acestui cristal şi să se folosească de ele pentru a identifica cu mare precizie direcţia în care se află Soarele.
Un cristal de calcit a fost găsit recent la bordul unei epave britanice din secolul al XVI-lea, descoperită în largul insulei britanice Anderley. El ar putea fi considerat o bizarerie inutilă, ţinând cont de faptul că busola era cunoscută de navigatorii europeni încă din secolul al XIII-lea. "Am verificat pe insula Anderley: un singur tun, adus la suprafaţă de pe acea epavă, poate, din cauza corpului său metalic masiv, să perturbe orientarea compasului magnetic cu 90 de grade. Astfel, pentru a evita orice eroare de navigare atunci când Soarele este ascuns de nori, recurgerea la un compas optic se poate dovedi crucială chiar şi în acea epocă", au explicat autorii studiului.
Potrivit lui Guy Ropars, cercetător la Laboratorul de fizică a laserului de la Universitatea din Rennes, această "piatră a Soarelui" nu ar fi altceva decât un "spat de Islanda", un cristal de calcit transparent, destul de obişnuit în Scandinavia, folosit în continuare în zilele noastre pentru fabricarea unor instrumente optice. Acest cristal are într-adevăr proprietatea de a depolariza lumina Soarelui - cu alte cuvinte, o filtrează în mod diferit, în funcţie de felul în care este orientată piatra. Concret, dacă privim lumina solară printr-un astfel de cristal, acesta produce două fascicule diferite - unul obişnuit şi celălalt depolarizat. "Atunci când mişcăm cristalul pentru a obţine o anumită poziţie, dacă intensităţile celor două imagini sunt complet egale, atunci cristalul indică direcţia în care se află Soarele", au declarat Guy Ropars şi colegul său Albert Le Floch.
Razele Soarelui care ajung pe sol sunt într-adevăr parţial polarizate, adică sunt orientate într-un sens precis. "Atunci când privim cerul la zenit, lumina Soarelui, care la început este nepolarizată, cade peste moleculele din atmosferă. Aceste molecule se comportă ca mici reemiţătoare, care aduc până la ochiul nostru doar vibraţia orizontală, perpendiculară pe direcţia Soarelui", au explicat cei doi fizicieni francezi.
Cu ajutorul unor calcule teoretice avansate, dublate de o serie de teste realizate cu colegii lor canadieni şi americani, savanţii francezi au ajuns la concluzia că "direcţia Soarelui poate fi determinată cu uşurinţă, graţie unei observaţii simple, bazată pe diferenţa dintre cele două imagini" produse de spatul de Islanda. "O precizie de câteva grade poate fi atinsă, chiar în condiţii de luminozitate crepusculară", afirmă autorii studiului, publicat în revista ştiinţifică britanică Proceedings of the Royal Society B.
Chiar fără a deţine cunoştinţe ştiinţifice despre polarizare, vikingii au putut să remarce cu uşurinţă proprietăţile acestui cristal şi să se folosească de ele pentru a identifica cu mare precizie direcţia în care se află Soarele.
Un cristal de calcit a fost găsit recent la bordul unei epave britanice din secolul al XVI-lea, descoperită în largul insulei britanice Anderley. El ar putea fi considerat o bizarerie inutilă, ţinând cont de faptul că busola era cunoscută de navigatorii europeni încă din secolul al XIII-lea. "Am verificat pe insula Anderley: un singur tun, adus la suprafaţă de pe acea epavă, poate, din cauza corpului său metalic masiv, să perturbe orientarea compasului magnetic cu 90 de grade. Astfel, pentru a evita orice eroare de navigare atunci când Soarele este ascuns de nori, recurgerea la un compas optic se poate dovedi crucială chiar şi în acea epocă", au explicat autorii studiului.
