Şi preşedintele Consiliului European, Herman Van Rompuy, şi preşedintele Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso, nu şi-au economisit cuvintele pentru a demonstra că aderarea Croaţiei la Uniunea Europeană şi începerea negocierilor cu Serbia reprezintă încă o dovadă că familia popoarelor europene rămâne deschisă pentru noi membri şi că nu există o "oboseală" a procesului de extindere. Amândoi s-au străduit să sublinieze că UE a rămas în continuare atractivă pentru statele din imediata sa apropiere. Mai mult decât atât, faptul că Belgradul a făcut un pas mare în aşa numita normalizare a relaţiilor cu Pristina pentru a obţine data începerii negocierilor cu UE, pentru liderii europeni reprezintă încă o dovadă că UE rămâne foarte atractivă, în pofida euroscepticilor şi criticilor negative.
Dar, când situaţia este privită din toate unghiurile, este evident că UE a încetat să mai fie la fel de atractivă, măcar atunci când este vorba de statele din Balcanii de Vest. Procentul celor care îşi doresc ca ţara lor să adere la UE este în continuă scădere, în statele din Balcanii de Vest procentul fiind sub 50%. Problema este reciprocă şi constă în faptul că din cauza crizei economico-financiare din zona euro, statele din Balcani au devenit mai puţin atractive pentru UE. Este adevărat, aceasta nu înseamnă că uşile UE sunt închise, dar înseamnă că până la sfârşitul crizei, problema extinderii va fi tot mai puţin discutată la reuniunile şefilor de stat şi de guvern din statele membre UE.
Pur şi simplu, statele din Balcanii de Vest nu mai sunt atractive pentru UE, care are propriile probleme interne şi astfel are mai puţină energie pentru a rezolva şi problemele tradiţionale ale statelor din Europa de Sud Est. Cu aceste probleme se ocupă oficiali europeni ca Stefan Fule (comisar european pentru extindere), dar liderii europeni aleşi au mai puţină forţă şi voinţă de a se preocupa de extindere. Teama că vor aduce în rândurile lor o economie vlăguită, ca cea din Grecia sau Spania, este mai mare decât dorinţa de a stabiliza regiunea prin extinderea UE.
Deşi unii analişti vor susţine că aderarea Croaţiei la UE este încă o dovadă că atractivitatea Balcanilor de Vest nu s-a diminuat, ceea ce s-a întâmplat cu ocazia celei de a şaptea etape de extindere a UE demonstrează că perfecţiunea numărului biblic 7 nu s-a transmis şi asupra destinului Croaţiei în UE. Tot ce s-a putut citi în presa europeană în ultimul timp demonstrează că îngrijorarea provocată de aderarea Croaţiei la UE este foarte mare în statele bogate din UE. Cu atât mai mult, îngrijorarea este mai mare în ţara care a sprijinit cel mai puternic aderarea Croaţiei - Germania. Deşi firmele germane aşteaptă să obţină profit din aderarea Croaţiei, opinia publică germană se teme că acest stat balcanic va fi încă unul în rândul celor care va solicita ajutor financiar european, la care Germania contribuie cel mai mult.
Că acest sentiment este reciproc este demonstrat de cele mai noi sondaje de opinie efectuate în Croaţia, unde doar 39% din populaţie salută aderarea. În ultimii ani, croaţii au fost atât de afectaţi de criza economică, încât nimeni nu se miră că au decis să organizeze festivităţi mult mai modeste decât cele organizate în 2007, cu aceeaşi ocazie, de autorităţile Bulgariei şi României. Atunci situaţia economică de pe Bătrânul continent era mult mai bună, iar Bucureştiul şi Sofia nu au economisit generoasele fonduri europene.
În schimb, croaţii au perceput cu mai mult realism aderarea la UE, fără să creadă că de la 1 iulie "va curge lapte şi miere". Cei mai mulţi dintre ei sunt conştienţi că UE nu le va reduce rata şomajului de 20%, ci aici este nevoie de implicarea autorităţilor lor. Croaţii sunt conştienţi că peste noapte nu vor atinge standardul de viaţă al nemţilor, dar se consolează cu faptul că până în 2020 din fondurile UE vor atrage 13,7 miliarde de euro.
Faptul că viitorul economic al Croaţiei nu este roz îngrijorează şi UE. De aici vine şi lipsa de voinţă de a cheltui energie pe soluţionarea problemelor din Balcanii de Vest, fapt demonstrat de ce s-a întâmplat în Consiliul de miniştri la Luxembourg şi în Consiliul European de la Bruxelles. Dacă nu s-ar fi menţionat aderarea oficială a Croaţiei, începerea negocierilor de aderare cu Serbia şi deschiderea negocierii Acordului de Stabilizare şi Asociere cu Kosovo, celelalte state din Balcanii de Vest nu au fost luate în discuţie. Este evident că liderii europeni lasă în sarcina liderilor autohtoni rezolvarea propriilor problemelor şi nu doresc să se implice acolo unde există teamă de eventuale situaţii de instabilitate sau conflicte.
De aceea nu este de mirare că la Luxembourg şi Bruxelles nimeni nu a vorbit de Albania, unde criza politică blochează avansarea procesului de integrare europeană. Nimeni nu a menţionat Macedonia, care se sufocă în lupte interne şi în deferendul nerezolvat cu Grecia în ce priveşte denumirea fostei republici iugoslave. Chiar şi povestea cu sancţiunile pe care UE le va introduce împotriva Bosniei-Herţegovina nu s-a discutat nici măcar între felul principal şi desert sau pauza şedinţei Consiliului de miniştri, ca să nu mai vorbim de summitul liderilor UE. Copleşiţi de propria criză, liderii europeni parcă ar transmite statelor din Balcanii de Vest "dacă voi nu doriţi să vă rezolvaţi problemele, noi dorim şi mai puţin".
