Mâine este ziua noastră, a jurnaliştilor. A fost decisă în 1993, de ONU, drept Ziua Internaţională a Presei Libere.
Destul de afectată de criză, presa românească există. Cum ar fi fost umanitatea fără branşa jurnaliştilor, aşa, cu luminile şi umbrele ei? Desigur, Lady Diana nu ar fi murit în accidentul iscat de urmărirea unor paparazzi, iar Mahatma Gandhi nu ar fi intrat în conştiinţa colectivă planetară. Pe vremea când condeiele nu începuseră să scrijelească foile de ziar iar vocile nu se auzeau, era destul de mult întuneric şi nedreptate.
Oamenii ajung la jurnalişti în două situaţii – din interes ori disperare. Primii pentru că păstrează instinctul de a se minuna al maimuţei la vederea reflexiei şi doresc să smulgă o clipă de celebritate, desprinsă dintr-o frântură de ziar sau prin câteva cuvinte şi imagini ce zboară în eter. De aceea cheamă presa la tot felul de evenimente stupide, insistând, făcând presiuni, ca să poată după aceea să se laude că au fost imortalizaţi, deci ei reprezintă un fel de centru al universului. Pentru ceilalţi, jurnalistul este ultima speranţă de a îndrepta o situaţie fără ieşire. Dar jurnalistul nu este cel care repară totul. De cele mai multe ori efortul poate fi unul îndelungat şi parcă fără finalitate. O muncă de Sisif. Însă cuvintele sfredelesc insurmontabilul şi situaţiile puse pe tapet, limpede, îşi găsesc soluţiile, în timpul lor.
Jurnalistul este enervant, de multe ori, şi adesea aproape că nu are prieteni.
Cum ar fi exitenţa în absenţa câte unei înverşunări răzleţe a jurnaliştilor? Cei care s-au cocoţat la putere nu ar fi zgândăriţi de indiscreţii, de anchete. Ar putea afişa poporului faţa lor de oameni bine hrăniţi, îmbrăcaţi, liniştiţi şi mulţumiţi cu familia ce locuieşte în lux, dar şi de achiziţia a 2-3 amante tâmpe întreţinute cu stive de bani ori, după caz, soţ dobitoc şi amant influent. Ce ar fi dacă aceşti indivizi ar dicta grila de programe, conţinutul editorial? Mulţi dintre noi, românii, ne amintim. Întrebarea este dacă societatea are chef să reducă la tăcere aceste voci enervante, să le arunce peniţele şi să le sfărâme tastaturile. Din când în când politicienii aflaţi la putere pritocesc la câte un document legislativ prin care să să decidă grila de programe, să trimită jurnaliştii pe la psihiatru, să interzică anchetele, filmarea prin spitale... Existenţa unei “legi a presei” ambalată într-un pachet ce conţine lesă şi botniţă este de neconceput într-o ţară democratică. Actuala putere vrea să fie pe 3 mai lângă presă ca să o întrebe ce fel de zgardă vrea.
În opinia altora, România, ca ţară membră UE, nu se va mai putea întoarce la vremea dictatului politicii redacţionale, oricât de mult ar dori unii.
În orice tabără ai fi, cititorule, aminteşte-ţi că şi în pesimista “Mioriţa” oaia îşi sfătuia ciobanul să îşi cheme “ş-un câine” ca să fie… de pază.
