Pentru cei care mă cunosc e de înţeles starea în care mă aflu de câteva luni de zile. Pentru mine e însă o chestiune de neînţeles, pentru că mă ştiam optimistă, puternică, răbdătoare şi înţelegătoare. Cu greu mă atingea ceva în aşa măsură încât să-mi dea viaţa peste cap. Şi totuşi iată că mi se întâmplă. De câteva săptămâni caut cu disperare motive de optimism, un semn cât de mic... ceva care să mă facă să înţeleg că toată zbaterea noastră de zi cu zi are un rost, că nu trăim şi nu muncim degeaba. Simt cum zilnic dispare o bucăţică din sufletul meu şi mi-e teamă că în curând va rămâne atât de puţin încât nu voi mai fi eu, cea care am fost. Poate că deja nu mai sunt...
Cu mulţi, mulţi ani în urmă, o colegă de serviciu a adus o carte foarte veche, cu pagini îmbrăcate în folie pentru a nu se distruge ce mai rămăsese din ele. Era o carte despre destin, viaţă şi reîncarnare. Pe vremea aceea eram o adevărată devoratoare a tot ceea ce ţinea de parapsihologie şi cartea aceea am citit-o buche cu buche, ca pe ceva nemaivăzut. Se explica în paginile acelei cărţi ce înseamnă reîncarnare, de ce am avut vieţi anterioare şi de ce suntem acum pe Pământ. Mi-a surâs ideea de a afla ce fusesem în viaţa anterioară şi de ce m-am reîncarnat. Mi-a luat ceva timp să parcurg tabele, să completez chestionare şi să fac o mulţime de calcule. Rezultatul, pe scurt, era acela că menirea mea pe Pământ în această viaţă e aceea de a asculta necazurile oamenilor iar atenţionarea era că dacă la finele vieţii mele pământeşti nu voi fi reuşit să-mi îndeplinesc menirea, nu-mi voi găsi liniştea în altă lume şi voi fi nevoită să revin pentru a-mi duce la bun sfârşit misiunea. N-aş fi dat prea mare importanţă celor dezvăluite de carte dacă nu aş fi fost cu adevărat bulversată de rezultatele căutărilor referitoare la ceea ce fusesem şi ce făcusem în viaţa imediat anterioară acesteia. Aceste rezultate mi-au explicat lucruri care mi se întâmplau de ani de zile şi cărora nu le găseam nicio explicaţie. Mi-am zis: o fi, n-o fi adevărat, de ce să nu fac eu ceva şi să mă apuc să ascult necazurile oamenilor? Meseria pe care o aveam la acea vreme n-avea nicio tangenţă cu asta, aşa că m-am hotărât să-mi continui studiile într-un domeniu care să-mi permită să ajung la sufletul oamenilor. A fost un drum sinuos, dar am ajuns acolo unde credeam eu că pot face ceea ce e bine pentru mine şi pentru sufletul meu. Acum, la 12 ani de când practivcmeseria de jurnalist şi, implicit, ascult ofurile concetăţenilor mei, nu mai sunt aşa de sigură că ceea ce fac face bine sufletului meu.
Mereu mi-am dorit să văd că presa ajută, că presa schimbă destine. Am căutat mereu un semn că nu scriem degeaba, că cei care deţin puterea de a schimba ceva în lumea asta ţin cont de vocea poporului, aşa cum este ea oglindită de presă. Dar ei îmi demonstrează zi de zi că nu sunt în stare să se schimbe nici măcar pe ei înşişi. Hoţi, mincinoşi şi cu suflete haine ne conduc destinele. Pentru că noi îi lăsăm. De unde optimism pentru ziua de mâine?
