Românii îşi pun de ceva timp speranţele în generaţia de mâine, însă încetul cu încetul realizează că sunt doar speranţe deşarte. Rezultatele la simularea de Bacalaureat vorbesc de la sine despre lipsa totală de interes a tinerilor faţă de învăţătură. Am vorbit deseori despre cauzele care au produs această ruptură a adolescenţilor faţă de tot ceea ce înseamnă şcoală, însă acum, mai mult ca niciodată, se pare că toţi aceşti factori concură pentru a face praf şi bruma de elevi care se mai ţin de învăţătură. Este fără putinţă de tăgadă că totul porneşte în primul rând de la familie, practic de la modul în care părinţii îşi stimulează sau nu copii să se ţină de carte, să îşi urmeze pasiunile şi visurile şi să îi susţină pentru ca aceastea să devină realitate. Majoritatea adolescenţilor fac ce le spun părinţii când vine vorba să aleagă ce meserie sau profesie vor avea. Dacă tati e avocat, neaparat odrasla trebuie să fie tot avocat sau măcar judecător. Nu contează că nu are nicio treabă cu profesia respectivă şi că ar fi putut fi un bun sculptor sau un arhitect renumit. O importanţă la fel o mare o au şi dascălii, dar aceştia nu îşi mai dau de ceva timp interesul pentru a canaliza atenţia tinerilor spre educaţie. Adolescenţii care au voinţa de a învăţa pentru a-şi face un rost în viaţă realizează repede că nu are sens să îşi irosească timpul şi neuronii în ţară, să fie sclavii unui incult care se foloseşte de munca lor şi apoi îi aruncă ca pe nişte măsele stricate pe principiul „ca tine găsesc o sută”. Îi regăsim, de altfel, cu zecile de mii în străinătate imediat după terminarea facultăţii, unde sunt apreciaţi de cele mai multe ori la adevărata valoare. Cu ce rămânem? Cred că răspunsul îl ştim cu toţii, dar din orgoliu ne temem poate să o recunoaştem.
Singura noastră şansă este ca elita tinerilor să rămână în ţară sau să îi convingem pe cei plecaţi să se întoarcă, o misiune practic imposibilă, pentru că, aşa cum spuneam anterior, nu avem ce să le oferim, nu ştim să îi punem în valoare, iar revenirea nu ar fi decât un coşmar, din care ar încerca să scape cât mai repede.
Ce e de făcut? Prea puţine în momentul de faţă pentru că învăţământul nu a reprezentat cu adevărat o prioritate pentru niciun guvern postdecembrist. Îngrijorător este că se observă o tendinţă deloc îmbucurătoare în opţiunile elevilor vizavi de materiile de examen. Cele mai mici note la simularea de Bacalaureat au fost luate la Matematică şi Fizică, în timp ce la Istorie, Psihologie sau Filozofie elevii au defilat, notele fiind în majoritatea covârşitoare peste 9. Sigur, avem nevoie de profesori, de avocaţi şi sociologi, dar aceeaşi importanţă o au şi informaticienii, medicii şi inginerii, domenii ce ţin de disciplinele cu profil real care se predau în şcoli şi licee. Autorităţile nu fac altceva decât să constate acest fenomen, fără să facă ceea ce ar fi normal în orice societate civilizată, şi anume să propună şi să adopte strategii şi măsuri menite să reducă măcar această tendinţă. Nimeni nu îşi asumă răspunderea să reformeze din temelii sistemul, chiar dacă ar însemna sfârşitul său în politică sau administraţie. Ne lipseşte spiritul de sacrificiu, iar asta va face întotdeuna diferenţa între noi şi naţiunile mari ale lumii.
