Vă pare cunoscută expresia? Mie îmi place enorm cum sună. Poate are legătură cu faptul că ea a fost rostită de o persoană pe care o apreciez foarte mult şi despre care ştiu că iubeşte ţara asta aşa cum puţini se pot lăuda că o fac. Din păcate, expresia a fost rostită într-un context care a dat naştere multor dispute...
Pentru cei care nu ştiu încă despre ce vorbesc - deşi e greu de crezut acest lucru - o să reiau puţin istoricul acestei expresii. În campania electorală pentru alegerea preşedintelui, în acest an, la fel ca la alegerile precedente, candidaţii s-au înconjurat de persoane cu faimă, iubite de popor, de care s-au folosit pentru atragerea de voturi. Nu se întâmplă doar la noi, ci se întâmplă în toată lumea. Nu vreau să dau acum exemple din campaniile americane, unde susţinerea actorilor de la Hollywood face deliciul în alegeri. Am copiat şi noi spectacolul. Din păcate, românul este cârcotaş genetic. Nimic nu-i bun, nimic nu-i convine, totul îi pute. Pe de altă parte, totul devine „parfum” dacă pică ceva la portofel. Mentalitatea asta nu va pieri nicicând... Ne place să aruncăm cu noroi în tot ceea ce e altfel decât vrem noi sau pur şi simplu pentru că ne plictisim. Aşa am ajuns să ne batem joc de valorile României. L-am terfelit pe poetul Păunescu doar pentru că am aflat că a avut un copil cu o femeie cu care nu s-a căsătorit. L-am hulit pe regizorul Nicolaescu pentru că s-a însurat cu o femeie mult mai tânără şi care a ales o ceremonie de adio fără bocitoare şi cădelniţe. L-am acuzat pe actorul Arşinel că a furat organele altui muribund. Mai nou, am şters cu buretele cariera încă neîncheiată a titanului Radu Beligan, cel mai longeviv actor care încă mai joacă pe scenă, doar pentru că a îndrăznit - auzi, a îndrăznit! - să-şi exprime public susţinerea politică. Cel mai nou exemplu este cel al bardului Tudor Gheorghe, a cărui muzică şi a cărui lecţie de istorie şi de viaţă oferită cu fiecare rostire pe scenă au fost beştelite de necunoscători doar pentru că a îndrăznit să spună că vrea pentru România „un preşedinte viu”. Toată lumea a ştiut ce-a vrut să spună, pentru că a spus pe faţă că-l susţine pe unul dintre candidaţi şi, la fel, toată lumea care avea ochi de văzut vedea că celălalt candidat se mişcă şi vorbeşte „în reluare”. Asta nu face din respectivul candidat un om fără calităţi şi nu-l face un preşedinte prost. Dar... nu părea viu. Eu încă mai sper să devină viu, mai ales că a dat semne de viaţă deja, deşi încă nu şi-a preluat mandatul. Go for it! Pe mine m-a mâhnit, însă, reacţia multor români la faptul că artistul Tudor Gheorghe a îndrăznit să-l susţină pe celălalt candidat. Au aruncat cu noroi într-un om care va intra în istorie pentru ceea ce a făcut pentru ţara asta. Culmea e că, sunt convinsă, cei care l-au hulit pe maestrul Tudor Gheorghe n-au fost nici măcar o dată la un concert de-al său. Sunt cei care stau călare pe FB şi se dau atotştiutori dar terfelesc limba română într-un mod de care ar trebui să le fie ruşine. Tudor Gheorghe omul e din alt aluat: e tobă de istorie, de cultură, de bun-simţ... şi varsă lacrimi, fără să se jeneze, când vorbeşte de ţara sa şi de poporul său. O parte din poporul său l-a hulit...
Miercuri seară am mers - pentru a nu ştiu câta oară - la un concert de-al său. Am vrut să văd dacă eu îl voi vedea cu alţi ochi, acum, după ce „s-a spurcat în politică”. Mie mi s-a părut acelaşi artist iubitor de slovă românească şi de cânt românesc. Poate doar puţin cam trist... A rămas, însă, tot „un român viu”. Şi şi-a dorit un preşedinte care să-i semene. N-a fost să fie... A fost în echipa pierzătoare... Ar trebui să-l omorâm cu pietre pentru asta?!
