Voi râde atunci când voi ieşi din casă. Îl voi întâlni pe Măria Sa Soarele, ce încă mai zâmbeşte. Mă voi bucura de aer, lumină şi soare, aşa că voi zâmbi larg iar sufletul meu va râde în hohote...
Indiferent prin ce trec, găsesc forţa bucuriei venită din ceea ce este etern, ce a existat înainte ca eu să fi luat această formă de Mihaela, şi va exista şi după ce nu voi mai fi. Ceva dincolo de Comunism, de Război, de Iluzoria Democraţie, de Feudalismul cinic...
Poate crezi că fug din faţa realităţii... Poate ai senzaţia că mi-am înfipt adânc capul încins de idei în nisipul dobrogean ori în leosul gălăţean şi am fugit. Nu am fugit din faţa datoriei de a te provoca să gândeşti, să fii drept, să fii bun, să fii curajos, să iubeşti, să urăşti, să alergi, să dansezi, să plângi, să strigi, să te căsătoreşti şi să ai forţa de a face din familia ta – nu te iau la mişto! – celula de bază, idestructibilă, a societăţii. Şi să faci tot ceea ce e omeneşte posibil pentru a fi parte componentă a unei naţii puternice, mândre, indestructibile.
Nu-mi servi scuze lamentabile pentru toate eşecurile! Iar dintre toate, cel mai tare mă enervează cele prin care îţi distrugi familia. De ce avem atât de multe divorţuri? Pentru că acum nu mai avem răbdare cu partenerii. Faptul că întreaga societate ne împinge spre ticăloşire nu este un argument suficient! Te crezi îndreptăţit să fii ticălosul(a) de pe primul loc al relaţiei? Pentru a nu-l ocupa pe cel de fraier? Ai privit adânc în sufletul tău atunci când ţi-ai ales partenerul de viaţă? Þi-ai promis ţie însuţi că vei găsi în interiorul tău forţa de a dărui, iubi, proteja, încuraja, ocroti? Ori ai calculat: fizic de manechin, conturi bancare, maşini, relaţii şi influenţa pe care o poţi obţine cocoţându-te social pe baza relaţiei de famile nou create? Ai luat ţacă şi totul s-a dovedit iluzie? Soarta! Nimic nu rezistă când e croit pe minciună.
Iluzia şi minciuna ţin de politică. Acum. Înaintea veacurilor nebune conducătorii ştiau că au datoria de a însoţi spre prosperitate, pace şi binecuvântări comunitatea pe care erau chemaţi să o slujească, nu să o mintă şi spolieze. Comunitatea îşi transmitea cunoaşterea celor tineri, care aveau să devină pilonii acesteia doar după câţiva ani. Noi ne uităm spre tineri şi îi blamăm pentru că nu reuşesc să promoveze Bacul. Aşa cum îmi exprimam opinia şi cu ocazia dezastrului din vară, noi, întreaga societate, am picat proba la Bac. Am preferat să îi ignorăm, abandonându-i în faţa televizoarelor ori a PC-urilor. Am ieşit cu ei în plimbări lungi, ţinându-i de mânuţe, pentru a le răspunde tirului de întrebări pe care ni le puneau şi ei nouă, aşa cum odinioară o făceam noi? Evident, nu. Deşi noi avusesem norocul de a fi fost înconjuraţi de adulţii dispuşi să ne fie părinţi, bunici, unchi, vecini... Absorbisem precum bureţii tot ce ne fusese oferit, iar la rândul nostru, egoişti, am întors spatele copiilor, cu pretextul numeroaselor joburi la care ne înjugasem pentru a câştiga mai mulţi bani. De parcă banii ar fi ţinut vreodată loc de omenie, iubire, afecţiune... prezenţă efectivă. Nu mai vorbesc de bunicii uitaţi.
Iară-şi m-am enervat! Mă duc afară să îi zâmbesc Soarelui. M-aş dori să le zâmbesc şi oamenilor. Sper să mai fiu aici atunci când românii se vor fi scuturat de masca dezumanizantă ce îi acoperă... Te vei mai trezi cândva, Românie?!
