Nimeni nu îi place pe procesomani, iar în această categorie intru şi eu. Cred însă că trebuie să facem deosebirea esenţială între cei care nu au altceva mai bun de făcut decât să îşi dea în judecată vecinii şi cam toate instituţiile statului ca să îi scoată pe toţi din sărite şi cei care chiar încearcă să îşi găsească dreptatea în justiţie. Când încerci să îmbrăţişezi spiritul capitalist şi îţi deschizi o afacere, accesând fonduri europene, şi sfârşeşti prin a fi dator vândut la Finanţe pentru următorii 30 de ani pentru că cel care a realizat lucrarea te-a tras în ţeapă, nu poţi face altceva decât să faci cereri de chemare în judecată şi plângeri penale până când îţi găseşti dreptatea. Este doar un exemplu despre cei care au zeci de dosare pe rolul instanţelor de judecată, în încercarea de a scăpa de coşmarul care i-a lovit fără voia lor. Fiecare dintre noi a întâlnit cel puţin o astfel de persoană în viaţă, iar de cele mai multe ori respectivul sau respectiva i s-a confesat, descărcându-şi astfel sufletul, chiar şi dacă numai pentru câteva momente. Am suferit alături de ei, i-am consolat, dar am trecut apoi mai departe, sperând că nouă nu ni se va întâmpla vreodată aşa ceva. Nu e calea de urmat pentru că, mai repede decât vă aşteptaţi, aţi putea ajunge în aceeaşi situaţie. Am scris în ultimele luni mai mult decât niciodată despre persoane care riscă să-şi piardă locuinţele pentru că au avut neinspiraţia la un moment dat să încheie un contract cu chiriaşul, în baza căruia ar fi urmat să fie întreţinuţi până la moarte. În schimb, îşi pierd acum şi ultimii ani din viaţă încercând să convingă justiţia că au fost escrocaţi. Este un şir nesfârşit de drame, care au ca numitor comun parvenitismul de care dau dovadă unii dintre noi, dar şi sărăcia în care ne zbatem de ani de zile. Justiţia, cu tot aparatul ei, se mişcă greoi, uneori nu se mişcă deloc, iar asta face ca aceste drame să se accentueze, iar cei implicaţi rămân cu senzaţia de neputinţă. Cred că avem tăria de a schimba toate aceste lucruri prin mici gesturi, care vor schimba în final imaginea de ansamblu. Cunosc cazul unei bătrâne executată silit de bancă pentru că nu a mai reuşit să achite un rest la un credit, descoperit convenabil după mai mulţi ani de bancă, care a aplicat şi penalităţi de întârziere, deşi vina îi aparţinea în totalitate. Un om de bine i-a plătit datoria bătrânei, care a făcut uitat acel coşmar în care se trezise fără voia ei. Cei care au posibilitatea să ajute, cred că trebuie să o facă pentru că numai aşa ne putem numi în continuare oameni. Nu putem sta în continuare impasibili la aceste nedreptăţi, asemenea călătorilor din autobuz, care privesc pierduţi cum un hoţ îi fură sacoşa unui bătrânel şi îl mai şi loveşte în final pentru că a avut „tupeul” să strige „hoţul!”. Nimic nu este de neschimbat pe această lume, dar ne trebuie şi voinţa de a acţiona, de a ne depăşi condiţia şi a face ceva, dacă ne stă în putere. Numai aşa, din aproape în aproape, putem schimba sistemul pe care îl blamăm pe bună dreptate de aproape un sfert de secol.
