Cazul halucinant de sclavagism de la Berevoieşti ne arată cât de înapoiaţi sunt la nivel de mentalitate mulţi români, în special cei din mediul rural. Nu mă refer aici doar la animalele care s-au dedat la aceste acte de o cruzime greu de închipuit, ci şi la cei care s-au lăsat călcaţi în picioare într-o asememenea manieră. La fel de vinovaţi sunt şi sătenii din această comună, care preţ de 8 ani au asistat impasibili la torturile şi umilinţele la care au fost supuşi alţi semeni de-ai lor, pe considerentul că ce nu e în curtea lor, nu îi priveşte. Pe asta merg de multe ori tupeiştii ăştia de doi lei, pentru că ei au o mentalitate de berbec. Se aruncă cu capul înainte şi dacă merge, atunci continuă să tortureze, să violeze şi să omoare. Mulţi dintre noi au mers cu neimplicarea prea departe, până la punctul la care indiferenţa lor devine criminală şi îi face complici la fărădelegile comise de aceste erori genetice. Sunt cazuri când e bine să taci şi să îţi vezi de drum, dar sunt şi situaţii când intervenţia este la fel de importantă ca şi respiratul. O jurnalistă din Bucureşti a fost violată acum câţiva ani în Bucureşti într-un parc în plină zi de un nemernic, iar oamenii treceau pe lângă ei impasibili, ca şi cum nu se întâmpla ceva şocant, ba unii s-au mai şi amuzat. Genul ăsta de comportament trebuie pedepsit de lege, pentru că nu văd cum s-ar reuşi educarea unei largi pături a populaţiei în ceea ce înseamnă simţ civic, că de umanitate nu cred că putem vorbi în cazul lor. Revenind la bestiile care au sechestrat ani de zile nişte fiinţe umane şi le-au tratat ca pe nişte sclavi, cred că e momentul să modificăm Codul Penal, în sensul introducerii închisorii pe viaţă şi în astfel de cazuri, chiar dacă ele nu s-au soldat cu pierderi de vieţi omeneşti. Victimele vor rămâne cu sechele pentru tot restul vieţii, iar minorii nu cred că îşi vor mai reveni vreodată cu adevărat după coşmarul prin care au trecut. E frumos să îţi dai cu părerea din faţa televizorului, cu telecomanda în mână, însă adevărata schimbare vine doar odată cu implicarea reală a comunităţii în viaţa cetăţii. Deşi pot părea lucruri banale, majoritatea românilor le ignoră, pe considerentul că ei nu fac parte din întreg, ci sunt cumva separaţi de ceilalţi, până când necazul îi loveşte inevitabil şi pe ei. Abia atunci conştientizează cât de limitaţi în gândire au fost şi tocmai de aceea este important să înţelegem cu toţii un lucru, ce ţine de esenţa convieţuirii umane: cel mai bine este să acţionezi, nu să reacţionezi. Noi, românii, ne trezim de cele mai multe ori postfactum că ar fi trebuit să facem lucrul ăla sau pe celălalt. Sunt doar discuţii de marginea şanţului, pentru că adevărata implicare se traduce în prevenţie, în special pe zona de infracţionalitate. Este trist pentru că românii iubesc infractorii, după cum o arată ultimele alegeri, şi îi vor la conducerea comunităţilor, deşi respectivii nu au condiţia morală să conducă nici un coteţ de găini. La stadiul ăsta suntem, deocamdată, şi trebuie să ne obişnuim cu asta.
