Ideea de familie s-a transformat în ultimii ani într-o aiureală, în care un el şi o ea se iau doar pentru că anturajul spune că dau bine împreună, pentru că părinţii cred că s-ar potrivi sau pentru că gura târgului le sugerează că au ajuns la o anumită vârstă şi ar trebui să facă pasul. Ceea ce cred cei în cauză despre noţiunea de familie, despre ce aşteptări au de la partener în special şi de la viaţă în general nu pare să mai conteze. Li s-au băgat în cap atâtea tâmpenii, iar programarea socială funcţionează atât de bine, încât avem parte doar de familii disfuncţionale. Am o cunoştinţă care cu vreo câteva zile înainte de propria nuntă m-a întrebat care e cea mai rapidă cale să anuleze căsnicia, dacă e să se plictisească de partener. A venit întrebarea firească dacă îl iubeşte şi mi-a spus că a ajuns la o anumită vârstă, şi-a format anumite obiceiuri şi, dacă nu va face repede pasul, e posibil să nu se mai căsătorească vreodată. Oau! Deci frica legată de ideea că nu s-ar putea debarasa de anumite tabieturi a dus la... căsătorie.
Mi se întâmplă din ce în ce mai des să stau la masă cu un cuplu sau altul, iar sentimentul pe care ţi-l dau e că nu se suportă, că abia aşteaptă să scape de partener. Se înţeapă aproape la fiecare frază spusă de unul dintre ei şi nu e tachinarea ce duce la o noapte de amor, ci răutate izvorâtă din incompatibilitatea care există dintre ei, ceea ce te face să te întrebi ce i-a adus împreună. Nici în cuplurile de vârstă medie lucrurile nu stau mai bine. Familii cu copii se destramă, de multe ori brutal, după ce unul dintre soţi realizează că se simte prins ca într-o menghină într-o relaţie cu un partener cu care nu are nimic în comun şi care nu i-a înţeles niciodată nevoile.
Cele mai mari drame se consumă când unul dintre parteneri găseşte ceea ce caută în afara căsniciei, iar partenerul nu înţelege ce se întâmplă pentru că nu a avut niciodată toate datele problemei. De multe ori totul se încheie într-o baltă de sânge, iar copiii ajung pe mâna străinilor. În ambele cazuri sursa problemei o reprezintă tonele de prejudecăţi cu care pleacă la drum atât băieţii, cât şi fetele. De pildă, în ultimii ani s-a lansat expresia „băiatul e dator să încerce, iar fata să aleagă”. Parţial este adevărat, dar, aşa cum aminteam anterior, fata alege pe baza bagajului informaţional pe care îl are. Când familia şi anturajul îţi spun obsesiv că băiatul trebuie să fie înalt, prost şi cu un cont măricel în bancă, nimic bun nu poate ieşi din asta. E ca şi cum dai cheie la o maşină cu bateria moartă. Şi băieţii pun prea mult accent pe aspectul fizic, iar rezultatul e de cele mai multe ori comic. Tot ce atragi sunt nişte ficuşi cu picioare până în fund, incapabili să poarte o discuţie normală. Asta atunci când băieţii chiar îşi fac puţin curaj să abordeze fata, pentru că în cele mai multe cazuri aleg să bea o bere cu prietenii. Cei care îşi vor asculta vocea interioară când îşi aleg partenerul de viaţă nu vor da greş, pentru că nu părinţii sau anturajul vor trăi cu respectivul, ci ei.
