S-ar putea să fiu doar nostalgic, s-ar putea să nu am dreptate, s-ar putea să zică lumea că bat câmpii dar s-ar putea, dacă vă gândiţi bine, să am dreptate. Copilăria în zilele noastre este aproape inexistentă, uneori trăită doar în faţa calculatorului, laptop-ului sau I-Phon-ului, dar asta doar pentru copiii care au acces la aşa ceva. Ceilalţi, mai mici sau mai săraci, nu au alte posibilităţi de joacă decât pe scările de la intrarea în bloc, unde îşi aranjează cu grijă bruma de jucării, asta dacă nu cumva la parter locuiesc niscaiva bătrâni cârcotaşi. Generaţiile noastre poate că n-au dus-o prea bine din punct de vedere financiar, poate că ne-a lipsit şi libertatea pe care se bate atâta monedă, dar am avut o copilărie plină de mişcare, o copliărie în care, plini de praf, uneori cu picioarele goale, trăgeam o fugă acasă pentru a mânca o felie de pâine neagră cu marmeladă sau cu untură, rădeam o cană cu apă de la canal sau o cană cu borş de putină îndulcit cu zahăr, preparat de bunica, după care fugeam înapoi la joacă. Şi aveam o mie şi una de jocuri, de la fotbal, leapşa, nouă pietre, ascunselea, fete-fete vrem băieţi, capra şi multe, multe altele, unele inventate ad-hoc, altele prinse de la cei mai mari ca noi. Mai deunăzi am făcut o plimbare, în căutarea unei oaze de umbră pe care am crezut că o voi găsi prin parcurile prin care ar fi trebuit să se joace copii. Nici noi nu aveam cine ştie ce parcuri pe vremea noastră, numai că pe atunci aveam spaţiu, nu erau atâtea blocuri, atâtea buticuri, atâtea firme. Mai mergeam şi la scaldă la Dunăre, unde acum se plăteşte intrarea, ba am avut şi două terenuri de fotbal (e drept, fără iarbă) undeva între strada Saturn şi fosta Partizanilor. Într-unul din parcuri, nu am rezistat decât un sfert de oră, nu de alta dar m-a enervat o bunicuţă care s-a apucat să-i înjure pe copiii care jucau un fel de fotbal folosind ca unică poartă barele de care erau agăţate nişte leagăne şi care la întrebarea lor nevinovată despre unde ar trebui să se joace le-a spus răspicat: ”Pe stradă golanilor!”. Printre copii mai erau şi nişte căţelandri răpciugoşi, cu care cei mici încercau să se joace, numai că a trecut pe acolo un boschetar, cu o sticlă de vin într-o mână, care le-a spus bunicuţelor şi mămicilor să nu-i mai lase, că sunt plini de căpuşe şi purici (căţelandrii, nu copiii). Am mai fost şi în fostul Orăşel al copiilor din Ţiglina, unde am văzut copii care priveau cu spaimă la oamenii care-şi plângeau mortul la ieşirea din parc, pentru că unii au făcut biserică şi capelă mortuară în locul în care ar fi trebuit să se joace copiii. Ca să nu mai spun că pe Saturn, unde cândva au fost terenuri de volei, acum sunt parcări şi parcul pensionarilor, unde se joacă table, barbut, remi şi şah pe bani. Oare pe unde o fi copilăria generaţiilor actuale?
