Încotro mergem, cam asta se întreabă zilnic, oră de oră, minut de minut, românul obişnuit. Poate fi românul tânăr, abia ieşit de pe băncile liceului sau facultăţii, cel care, după ce pierde o zi întreagă la faimoasele „târguri de locuri de muncă” sau mai pompos „târguri de carieră”, unde nu l-a vrut nici un angajator, stă nedumerit la o margine de drum, neştiind încotro s-o mai apuce. Poate fi românul de vârsta a doua, cel care, după vreo douăzeci şi ceva de ani de muncă, s-a pomenit deodată că nu mai găseşte nimic de muncă la nivelul pregătirii lui, dar nici măcar sub nivelul pregătirii lui, nu poate fi nici şomer, iar la Casa de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale (ce pompos sună şi asta!) i se spune că nici măcar de o pensie anticipată parţială nu poate beneficia, decât peste o mie de ani. Are totuşi o soluţie - să apeleze la mila Primăriei, la ajutorul social de 130 de lei pentru care trebuie să mai şi presteze vreo patru zile de muncă. Păi, la ţară, la munca pământului, se plătesc 50 de lei pe ziua de muncă, plus mâncare şi eventual ceva „udeală”, aşa că de ce ar apela la Primărie? La fel de bine, încotro mergem se întreabă şi orice român care are o maşină proprie sau care lucrează ca şofer, atunci când scoate din buzunar banii pe motorină sau benzină după ce domnul Victor Ponta şi cu sfătuitorii lui au hotărât că noi trebuie să avem benzina şi motorina mai scumpe decât în Germania sau Austria, uitând că nu beneficiem de acelaşi nivel de trai sau de acelaşi nivel de salarizare. Dar premierul nu prea cred că s-a gândit la buzunarele şoferilor sau la efectele pe care scumpirea carburanţilor le-ar putea avea asupra nivelului de trai al românilor, cred mai degrabă ori că a vrut să-l enerveze pe Traian Băsescu, ori (aşa cum mai comentează unii prin presa centrală) că a vrut doar să-şi asigure pentru alegerile din noiembrie sprijinul baronilor petrolului. „Quo vadis” îşi mai spun poate şi bătrânii uitaţi prin aziluri, bătrânii care, deşi dau acelor instituţii o parte din pensia lor pentru care au muncit o viaţă, au parte în schimb, de multe ori, doar de injurii şi de tratamente inumane. Dar nu numai bătrânii internaţi în aziluri, la fel se întreabă şi ceilalţi bătrâni, cei care mai au încă o familie sau nişte copii care, cu toată sărăcia asta, îşi mai permit să aibă grijă de ei, bătrânii pe care îi vedem zi de zi îngrămădindu-se pe la casele de bilete pentru un abonament gratuit pe o linie de autobuz, dezamăgiţi că nu mai primesc biletele alea verzi, bătrânii care nici n-au luat bine pensia şi îi vezi făcând coadă la plata dărilor către statul care le înghite cea mai mare parte din acea pensie. La fel se mai întreabă şi copilaşii părăsiţi prin maternităţi de părinţii care, ori din cauza sărăciei, ori din cauza lipsei de educaţie, au decis să-i abandoneze. De fapt, toţi românii strigă în cor: QUO VADIS?
