Se spune că politica e... o prostituată, ca să nu folosesc o expresie neaoşă care poate ar jigni cine ştie ce obraji subţiri. Se presupunea că totuşi e vorba de ceva mai de lux, o „escortă ” cu care nu îşi poate permite să intre în vorbă oricine. Sau cel puţin aşa trebuia să fie. Numai că în viziunea noastră e clar că politica, la noi, a ajuns o amărâtă de centuristă pe care nici măcar cei mai amărâţi TIR-işti nu o mai vor nici măcar gratis, d-apoi pe un leu-doi. Este suficient să te uiţi peste (nu la) feţele abrutizate de suficienţă şi prostie ale unora pe care cică i-am votat, uninominal sau nu, ca să vezi în ce măsură clasa politică a decăzut. Nu că ar fi fost vreodată vreun exemplu de moralitate. Nu că ar fi fost vreodată vreun exemplu de inteligenţă, alta decât cea pe care o are şi cel mai puţin inteligent animal când vine vorba de supravieţuire în orice fel şi în orice condiţii. Din păcate, dacă înainte se mai respectau măcar convenienţele, acum nesimţirea ţi se pune în faţă. Se fură voturi pe faţă, se fac greşeli grosolane pe faţă, se măsluiesc alegeri pe faţă, şi tot aşa, oamenii nu se mai ascund. Nu le mai pasă. Nesimţirea s-a propagat însă şi în rest, unde principala monedă de a obţine orice e incompetenţa şi linguşeala. Şi modelul ăsta nu e doar la stat, ci şi în destule aşa-zise societăţi private. De fapt, peste tot în ţară teoria prostituării la marginea şanţului fără niciun pic de jenă, a dezgolirii fără niciun fel de remuşcare a celor mai mizerabile scopuri nu face decât să devină un lucru atât de obişnuit şi de cotidian, că nu m-ar mira ca într-o zi să se ajungă să i se simtă lipsa dacă, mare mirare ar fi, ar dispărea un astfel de comportament. Şi este logic ca în acest fundal dominat de nesimţire cei care au cea mai mare doză de aşa ceva să fie şi cei care fac regulile jocului. O să spuneţi că aşa a fost de când lumea şi că bunul simţ a fost mereu cu capul spart. Nu pot contrazice aşa ceva, dar din păcate înainte măcar convenienţele mai erau păstrate, mai exista teama de „ce o să zică lumea”. Acum nu mai există nimic. Şi poate că nici nu trebuie să mai existe - până la urmă nimeni nu pare a-i duce lipsa.
