Cui îi e frică de descentralizare? Sau, mai bine zis: ar trebui să ne fie frică?
Când am decis să abordez acest subiect într-un editorial am avut o dilemă: să vorbesc în calitate de simplu cetăţean, de ziarist sau de absolvent al unei facultăţi de administraţie publică? E greu să separ opiniile pentru că, de fapt, eu sunt una singură, un cetăţean al acestei ţări care trăieşte de o viaţă în Galaţi şi e ziarist în această zonă de 15 ani, de când a terminat cu brio o facultate, tot la Galaţi, cu specializarea Administraţie Publică.
Cred că ar trebui să o iau metodic, pentru că ţin cu tot dinadinsul să mă fac înţeleasă. Până în 1995, când am decis că e cazul să îmi împlinesc visul din tinereţe, acela de a face o facultate (am mai scris despre faptul că părinţii mei nu m-au putut lăsa la facultate din motive financiare), nu am avut nicio „aplecare” spre administraţie şi politică. Am intrat la facultate la „Dunărea de Jos”, la zi, la Administraţie Publică, deoarece Facultatea de Drept tocmai se desfiinţase în acel an. Nu-mi dorisem FSEA, dar aşa a fost să fie. Graţie unor oameni deosebiţi - profesorii Liviu Coman Kund şi Dragu Togan, regretatul Viorel Daghie ş.a. - am prins gustul acestui domeniu. Am studiat cu sârg, am terminat facultatea printre primii şi visam, la acea vreme, să contribui la schimbarea administraţiei, să influenţez într-un fel modul în care este condusă această ţară. În scurt timp aveam să cobor cu picioarele pe pământ. La absolvire m-am lovit de zidul care se numeşte influenţă politică. Nu era loc pentru mine în administraţie decât dacă - mi s-a sugerat sau mi s-a spus direct, în faţă - cunosc pe cineva cu putere în instituţia pe care o vizez sau în partidul aflat la putere. Spre norocul meu, mi s-a sugerat un post de ziarist pe domeniul administraţie. Nu am regretat nicio secundă că viaţa mea a luat această turnură. Îmi amintesc şi acum de vorbele domnului Coman Kund, pe atunci secretar al Consiliului Judeţului, când m-a văzut pe holurile instituţiei cu reportofonul în mână: „În sfârşit, va scrie despre administraţie cineva care ştie ce e aia”. O consolare slabă, totuşi, la acea vreme, pentru un om care a visat să contribuie „din interior”, nu de pe margine, la schimbarea administraţiei. Acum, după 15 ani de presă, pot spune că administraţia a rămas domeniul meu preferat. Din păcate, mi-am cam pierdut speranţa de a mai apuca, în această viaţă, să văd că se schimbă ceva (în bine!) în administraţie.
Politica e în tot şi în toate şi nu e bine. De 23 de ani ţipăm după descentralizare, dar puţini sunt cei care au încercat acest lucru şi sunt şi mai puţini cei care au şi reuşit câte ceva. Liviu Dragnea încearcă acum o amplă descentralizare. Ar fi bine - nu-i aşa ?! - ca deciziile să fie luate de cei aflaţi aici, acasă, aproape de noi. Ar fi bine ca primarul şi preşedintele Consiliului Judeţean să decidă ce e mai bine pentru gălăţeni, decât un oarecare din Capitală. Dar ce te faci când constaţi că românul, în ignoranţa sau indiferenţa lui (n-aş vrea să utilizez epitete mai dure) votează pentru astfel de funcţii nişte politruci, nişte saltimbanci, nişte mafioţi, nişte... Te gândeşti cu groază că rişti să dai puterea unor netrebnici, sperând în van că vor lucra în interesul colectiv. E drept că, după 4 ani în care nu ai altceva de făcut decât să-ţi dai palme, constatând cât de prost ai fost, ai putea să te deştepţi şi să nu-ţi mai dai votul aiurea. Poate că asta ne trebuie de fapt: o descentralizare dură, care să vină ca o mare palmă peste ochi, menită să ne facă să înţelegem că dreptul la vot trebuie să aibă ca echivalent obligaţia de a fi responsabil atunci când votezi.
