Îmi imaginez normalitatea unei ţări în care totul funcţionează conform legilor firii, ale bunului simţ şi, evident, ale Creatorului. Desigur că oamenilor de acolo li se pare firească trezirea dimineaţa pentru a începe încă o nouă zi dintr-un lung şir al existenţei. Acolo unde totul funcţionează, de la drumuri la legi, de la tehnică la banalul cotidian, ridurile par să nu aibe motive să sape chipurile oamenilor, bolile parcă nu îi macină atât de dur, iar acea normalitate se împleteşte cu amabilitatea şi curtoazia. Evident, un spaţiu al normalităţii concură la o viaţă lungă şi liniştită a locuitorilor. Dar unora pare să nu le placă asemenea existenţă banală... Apare ideea de plictis într-un asemenea spaţiu în care nimic nu pare să te provoace, să îţi ceară găsirea de soluţii, încercarea de a păcăli sistemul şi de a-i demonstra că este slab. Aşa că noi trăim în spaţiul în care provocarea începe de la primele clipe ale dimineţii... Lipsa funcţionării normelor legale, a efectelor acestora şi însăşi existenţa legilor pornită nu pentru interesul general, ci pentru a favoriza o grupă de privilegiaţi ne-a determinat să acceptăm anormalitatea drept existenţă de fiecare zi.
Nu lipsa banilor ori a perspectivelor ne aduc în gradul nepăsării actuale, ci mult prea îndelungata îngăduinţă exersată în ani. Invocăm lipsa banilor şi subaprecierea ca scuză pentru ineficienţa de la serviciu. De fapt am încetat să existăm, dacă nu contribuim la funcţionarea lucrurilor. Sistemul, atât de mult hulit, este alcătuit din oameni. Poţi alege să contribui la funcţionarea lui, dar e mai uşor să îl laşi în aceeaşi nefuncţionalitate inertă.
Învinuim o asistentă sau câteva de tragedia pierderii dintre noi a cinci suflete inocente. Această tragedie ne spune de fapt că noi, ca societate, am permis să se ajungă aici, prin închiderea ochilor în faţa tuturor chestiilor injuste. Am îngăduit de prea multe ori strâmbătatea, nepăsarea, neimplicarea, răutatea şi am ridicat din umeri rostind refrenul „merge şi aşa”... Tragedia ne arată că noi, ca societate, ne aflăm într-o derivă impardonabilă şi ne-am pierdut în nefiinţa socială, căci, aşa cum decurge, totul la noi reprezintă un blocaj. Prin sacrificiul vieţii lor, cei cinci copii ne aduc avertismentul că nu mai putem continua aşa. Avem nevoie să ne scuturăm de inerţie, să ne implicăm şi împreună să contribuim la funcţionarea maşinăriei societăţii noastre. Doar astfel ne vom întoarce la viaţă.
Nu lipsa banilor ori a perspectivelor ne aduc în gradul nepăsării actuale, ci mult prea îndelungata îngăduinţă exersată în ani. Invocăm lipsa banilor şi subaprecierea ca scuză pentru ineficienţa de la serviciu. De fapt am încetat să existăm, dacă nu contribuim la funcţionarea lucrurilor. Sistemul, atât de mult hulit, este alcătuit din oameni. Poţi alege să contribui la funcţionarea lui, dar e mai uşor să îl laşi în aceeaşi nefuncţionalitate inertă.
Învinuim o asistentă sau câteva de tragedia pierderii dintre noi a cinci suflete inocente. Această tragedie ne spune de fapt că noi, ca societate, am permis să se ajungă aici, prin închiderea ochilor în faţa tuturor chestiilor injuste. Am îngăduit de prea multe ori strâmbătatea, nepăsarea, neimplicarea, răutatea şi am ridicat din umeri rostind refrenul „merge şi aşa”... Tragedia ne arată că noi, ca societate, ne aflăm într-o derivă impardonabilă şi ne-am pierdut în nefiinţa socială, căci, aşa cum decurge, totul la noi reprezintă un blocaj. Prin sacrificiul vieţii lor, cei cinci copii ne aduc avertismentul că nu mai putem continua aşa. Avem nevoie să ne scuturăm de inerţie, să ne implicăm şi împreună să contribuim la funcţionarea maşinăriei societăţii noastre. Doar astfel ne vom întoarce la viaţă.
