Să trăieşti o sută de ani în România, dar nu undeva într-un sătuc izolat, ci în ditamai oraşul superpoluat, ca şi restul celor asemenea lui, cum ar fi, de exemplu, Galaţiul, reprezintă fără doar şi poate o reală performanţă. Să reuşeşti să supravieţuieşti la 100 de ani, o lună şi 5 zile, după o operaţie foarte grea, într-un spital de stat, în situaţia în care te afli într-o ţară unde până şi copii supersănătoşi se duc pe lumea cealaltă de la o banală lovitură la genunghi este, din nou, încă o performanţă. Este povestea unui centenar care a apucat să aibe zile chit că a trăit în comunistul şi poluatul Galaţi şi apoi în capitalistul, dar la fel de poluatul Galaţi. Şi culmea este că nu doar a trăit, dar a reuşit să şi supravieţuiască unei operaţii într-un spital ce face parte dintr-un sistem pe care lipsa de finanţare, cei de la putere, dar şi afacerile fără perdea ori comportamentele de junglă îl decredibilizează de la un an la altul. Dar poate că nu doar de performanţă este vorba aici, ci şi de un pic de noroc. Un pic sau mai mult... Cert e că trebuie să ai o doză de noroc să supravieţuieşti până la 100 de ani, de fapt peste 100 de ani, într-o lume unde s-a mers, de-a lungul orânduirilor, din rău în mai rău. La fel îţi trebuie o serioasă doză de noroc să supravieţuieşti într-un spital de stat chiar acum când şubrezenia sistemului face ca nici cel mai bun doctor să nu îţi poată garanta mare lucru de vreme ce este silit, mai mult sau mai puţin, să lucreze cu mâinile goale ori pe seama pacienţilor/propriilor buzunare. Până la urmă, operaţia, orice operaţie, poate reuşi cu brio, iar pacientul să aibă ghinionul să dea colţul de la cine ştie ce microb luat din spitalul care poate e curăţat superficial şi nu cu superantiseptice, că de acelea nu sunt bani, dar nici măcar cu ceva ce totuşi omoară microbii, chit că poate costa mai puţin. Sunt atât de multe modalităţi ca ghinionul să ducă pe lumea cealaltă tot ce înseamnă sănătate şi chiar viaţă câteodată că nu poţi niciodată să fie sigur de nimic. În niciun caz în România.
