Mă uitam mai deunăzi pe la televiziunile noastre şi nu îmi venea să cred ce vedeam: undeva, pe un morman de zăpadă de vreo cinci metri, cocoţată, o reporteriţă căreia îi tremurau mâinile de frică, de frig (sau cine mai ştie, poate nu-şi luase „jocul”), sau eternul Cătălin Radu Tănase, care ne arată prin ce iarnă teribilă trecem. Numai că în imaginile prezentate de televiziuni nu am văzut pe nicăieri proprietarii caselor înzăpezite dând la lopată, ci numai jandarmi, militari sau pompieri. Doar o babă uitată de timp şi de lume, care la optzeci-şi-ceva de ani se băgase şi ea în seamă la deszăpezit. Peste tot auzi numai vaiete, că nu mai au apă de băut, că nu mai au pâine, că nu mai au ce mânca, că şi-au dărâmat singuri serele şi nu mai au producţie anul ăsta. Păi, măi oameni buni, voi aţi uitat de fabula lui La Fontaine, cea cu greierele şi furnica? Dacă toată vara aţi cântat (mă refer mai ales la cei de la ţară), dacă toată vara aţi mers la muncă cu ziua, la 50 de lei ziua, şi dacă mai ales i-aţi şi băut, pe vremea aia, fără să vă gândiţi să vă faceţi sanie, ce mai vreţi acum pe vremea asta, şi, mai ales, de la cine? Ba, am mai văzut, tot pe sticlă, un moş de vreo 78 de ani care spunea că aşa iarnă n-a mai văzut în viaţa lui. Măăăăiiii tataie, hai să nu-mi spui mie că nu au fost ierni când gălăţenii sau „zăclăuanii” nu treceau cu căruţa cu doi cai Dunărea chiar prin faţa Gării Fluviale, şi asta nu chiar acum 78 de ani, ci chiar mai acu' vreo treizeci-şi-ceva de ani. Şi, pe vremurile alea, ca şi mai înainte vreme, oamenii, atunci când le îngheţau fântânile sau izvoarele sau orice altă sursă de apă mai aveau ei pe vremea aia, se apucau şi topeau zăpadă, făceau o mămăligă din mălaiul adunat şi de unde - de neunde, scoteau de prin vreo găleată cu untură nişte carne prăjită sau nişte cârnaţi rămaşi de pe la Crăciun, dar nu se mai plângeau pe la televiziuni şi nu mai spuneau că în satul lor nu le-au adus autorităţile apă plată. Auzi, apă plată!... Da' noi, cei de la oraş, nu bem tot timpul anului apă clorinată, nu mâncăm mălai de la pungă la trei lei şi ceva kilu', nu mâncăm pui morţi de cine ştie când sau peşte congelat adus tocmai de prin Norvegia? Ne mai plângem cumva că nu avem la robinet apă de fântână sau apă de izvor? Sau că nu avem aerul curat de la ţară, aerul ăla îmbibat cu miros de bălegar, cu fum de lemne adevărate şi nu mirosul caloriferului molcuţ din casă, că nu avem în beci, aşa cum ar trebui să aibă orice gospodar adevărat de la ţară, butoaiele cu vin şi cu murături şi cu varză murată şi cu pere învelite în ziare sau struguri puşi la stafidit, cu gutui puse la geamul de la intrarea în casă şi, mai ales, cu podul plin cu ceapă, usturoi şi şunci afumate? Eu asta nu mai înţeleg, de ce s-a ajuns ca tocmai ţăranul român, „talpa ţării”, să se plângă mai dihai decât orăşeanul care nu numai că nu are sub tălpile lui propriul lui pământ, care simte că în fiecare zi îi fuge pământul de sub picioare câte un pic, câte un pic, fără nicio speranţă de vreo stavilă! Păi, asta înseamnă că dacă „talpa ţării” se duce naibii...
