M-am implicat de curând într-un proiect ce presupune o interacţiune cu oamenii la un nivel mai profund şi am fost surprins să constat că o parte dintre cei cu care am discutat nu au fost deschişi nici măcar la o discuţie, ca să înţeleagă măcar despre ce este vorba. Este trist, pentru că ăsta este motivul pentru care ne aflăm aşa în prezent... inabilitatea noastră de a asculta ce are de spus şi persoana de lângă noi, pentru a decide apoi dacă ni se potriveşte sau nu sau dacă ne este folositor sau nu. Am avut şi surpriza, evident neplăcută, de a suna persoane care s-au dat brusc ocupate, când puteau foarte bine să refuze politicos discuţia. Sinceritatea m-a caracterizat întotdeauna şi de aceea cred că o astfel de abordare este pur şi simplu dezgustătoare, pentru că scoate la lumină incapacitatea unora dintre noi de a fi sinceri în primul rând cu ei înşişi. Aceste reacţii nu m-au afectat pe mine sau proiectul pe care îl dezvolt, pentru că ştiu cine sunt şi unde vreau să ajung, dar recunosc faptul că, cel puţin în momentul ăsta, am rămas surprins de această rigiditate în gândire, ce aduce mai degrabă cu primii ani de după Revoluţie, când mulţi dintre noi erau abrutizaţi, semănând mai degrabă cu nişte indivizi abia ieşiţi din pădure, care nu ştiu prea bine ce fel să se comporte. Se spune că adevărul te va elibera, dar, mai întâi, te va enerva la culme. Cunosc oameni care vor să devină oameni de afaceri şi care nu ştiu care este principala calitate, pe care trebuie să ţi-o dezvolţi când vrei să devii antreprenor. Este capacitatea de a vinde, pentru că degeaba îţi investeşti toate economiile sau creditul de la bancă într-un spaţiu şi în dotări, dacă nu ştii să promovezi produsul sau serviciul pe care îl vinzi. Pornind de la acest fapt, să devii surd la o idee sau alta de afacere e primul semn şi cel mai îngrijorător că nu eşti pe drumul cel bun. De fapt, eşti la ani lumină de visul tău şi doar dacă începi să lucrezi la mentalitatea ta vei reuşi să ajungi acolo unde îţi doreşti. Unii dintre noi sunt atât de înrădăcinaţi în propria rutină şi în confortul zilnic, că nici când le oferi soluţii ce le-ar putea salva viaţa, nu te ascultă. Am întâlnit oameni bolnavi, cărora apropiaţi de-ai mei le-au dat sugestii de medici buni sau medicamente mai eficiente, totul în cunoştinţă de cauză, iar respectivii le-au refuzat brutal, pe motiv că ştiu ei mai bine, pentru a reveni la sentimente mai bune după o perioadă de timp, când afecţiunile se agravaseră, iar în unele cazuri nu se mai putea face nimic. Mă întâlnesc ocazional cu câte o cunoştinţă şi o văd că se grăbeşte undeva, nu ştie unde, fără un motiv anume. Este ceea ce Dan Puric, cunoscutul actor şi regizor, numeşte graba către nicăieri. Se grăbesc către un job pe care îl fac ca să aibă ce pune pe masă sau către amici pe care nu îi mai plac demult, dar cu care continuă să socializeze, pentru că nu au avut curajul să rupă vechile legături şi să îşi facă prieteni noi, cu care chiar să aibă ce discuta. Unii ar putea numi asta filosofie, însă nu este decât simpla realitate, iar multora dintre noi le este frică să se uite în urmă şi mai ales în viitor, pentru că ştiu că în primul caz nu au decât regrete, iar în cel de-al doilea nu îi aşteaptă nimic bun.
