Scandalul provocat de cazul Năstase aduce într-o lumină extrem de palidă ciorovăiala dintre preşedinte şi premier în privinţa fotoliului de la Bruxelles, ca reprezentant al României. Năstase este martirizat acum, deşi a picat precum Al Capone, nu pentru marile grozăvii, ci pentru un fleac. Evident, nu ţopăi de bucurie pentru nenorocirea picată pe capul fostului al doilea om în stat, la un moment dat, şi a familiei sale. Însă nici nu mă pot face că am uitat perioada în care Năstase patronase un sistem dictatorial. Ne amintim cum se închideau firmele neafiliate taberei roşii, concedierea prin simple telefoane a oamenilor care zgândăreau chelia câte unui social-democrat. Incomodul concediat nu se mai putea angaja, căci firmele la care depunea CV-uri erau doar roşii. Unii au trebuit să plătească astfel şomând ani de zile. Dar acestea s-au întâmplat atunci, iar PSD a plătit pierzând alegerile din 2004. Şi liberalii au avut porţiile lor de greşeli. Însă cele mai proaspete, exacerbate, aparţin democrat-liberalilor. Cert este că, mai devreme sau mai târziu, survine scadenţa. Indiferent cum se numeşte şi de unde vine pretextul pedepsei, aceasta vine implacabil. Nu mai există amânare. Aceste timpuri ne arată clar că trăim vremurile „plăţii”.
Cu toate acestea, consider că trebuie să vină şi momentul zero, cel al dezmeticirii. Momentul înţelepciunii, în care fiecare dintre forţele care decid în privinţa destinului acestei ţări să priceapă că e timpul reconstrucţiei, al vindecării şi pacifismului. Ajunge atâta ură, răzbunare şi întuneric! Avem o naţie sărăcită, îmbolnăvită, subnutrită, needucată. Un sistem economic în derivă, ca şi naţia. Este inutil să blamăm oamenii din sistemul medical, funcţionarii publici, oamenii de afaceri, justiţia, poliţia, părinţii, copiii... Cineva ne-a învrăjbit pe toţi, invariabil. Onoarea fiecărei profesii a fost terfelită. Fiecare categorie profesională este importantă. Are propriul rol şi propria demnitate, onorabilitate. Nu ne putem urî la infinit!
O ţară bolnavă, fără educaţie, este condamnată la regres şi dispariţie. Cele care au investit în sănătate şi educaţie au devenit în timp competitive. Iar noi, românii, am demonstrat, prin specialiştii risipiţi în întreaga lume, că putem deveni vârfuri în diferite domenii.
Aşa că ura, continuarea vendetelor pe tot felul de planuri nu are cum să ne ajute. Este momentul să îngropăm securile războiului, urii, distructivităţii. Este momentul să recunoaştem în fiecare tot ce are mai bun, şi să fructificăm aceste resurse. Nu reprezintă acestea sloganuri comuniste, ci observaţii de bun simţ. Atât comunismul, cât şi capitalismul şi-au arătat limitele. Consider că o societate se poate dezvolta dacă reuşeşte să îmbine doctrine economice liberale, care să încurajeze dezvoltarea mediului de afaceri şi diminuarea impozitării, care ar diminua zona gri a economiei; politici de protecţie reală inspirate din politicile social-democrate; şi să îşi susţină diferite ramuri economice prin intervenţionism, şi chiar dirijism.
Nu visez cu ochii deschişi, în faţa tastaturii. Ci ştiu că avem un popor bun, cu resurse infinite, şi marile „minuni” au fost realizate de oameni, cu oameni. Nu trebuie să aşteptăm Crăciunul pentru a fi generoşi, şi nici Paştele pentru a avea compasiune „de trei zile”.
