Dacă n-aş fi om de presă, aş renunţa la câteva dintre tabieturile mele zilnice. Ştiţi, fiecare om are un anumit parcurs al zilei, planificat oarecum - în funcţie de obligaţii şi nevoi - dar care este întrerupt uneori de neprevăzut. Ca orice om, îmi fac şi eu de seara planuri pentru a doua zi. Desigur, o bună parte din zi e ocupata cu munca, o muncă despre care numai de rutină n-aş putea spune că este, pentru că ziaristul nu ştie niciodată ce-i poate rezerva ora ce vine. Primele ore ale dimineţii, însă, sunt rezervate casei, familiei şi... mie, iar ca să pot pleca la drum cu elan muncitoresc şi chef de viaţă, am grijă să fac lucruri care mă remontează. Invariabil, însă, dau drumul la televizor. Defect profesional, deh... Mi-e din ce în ce mai greu, însă, să-mi încep ziua cu elan. Aproape că nu e zi în care să nu mi se servească, la prima oră, ştiri bulversante. De regulă e vorba de DNA, accidente, crime şi acuzaţii politice. Pe orice post... Desigur, mă refer la posturile româneşti, la cele care chiar contează. Nu mă refer la cele care servesc doar manele şi filme vechi.
Ieri dimineaţă mi-am început ziua cu Toni Greblă în faţă la DNA şi toată ziua am ţinut-o tot într-un breaking news. Mi s-au părut penibile, în primă fază, bunurile primite drept mită. Faza cu acele şase capsatoare şi capsele aferente mi s-a părut chiar demnă de cascadorii râsului. Apoi m-am mai gândit la caltaboşul lui Remeş, capul de duş al lui Bocăneanu... şi mi-am dat seama că trăim într-o societate de tot râsul dar şi de plâns. Păi „săracul” Chelu, Dumnezeu să-i ierte păcatele, condamnat că a încercat să dea mită un milion de euro, pare chiar din altă lume. La fel şi Fătuloiu, care chipurile a refuzat o aşa mită...
Mie mi se pare că trăim într-o lume total anapoda. Cred în utilitatea DNA, aştept cu interes marile dosare, dar... am senzaţia că procurorii acestei instituţii nu ştiu să construiască dosare serioase pe propriile puteri, ci se folosesc de trădători agăţaţi cu fapte infime. Îl prind pe unul că a luat şpagă nişte lipici pentru afişele electorale, îl presează şi îl fac să toarne şeful de partid, care la rândul lui, speriat de puşcărie, îl toarnă pe un ministru, care la rândul lui... Lanţul slăbiciunilor, ce mai... Interesant de văzut este cât de solide vor fi aceste dosare în instanţă, unde nu te poţi prezenta doar cu declaraţiile unuia cum că a văzut el că în campanie un om de afaceri i-a dat 6 capsatoare unui senator. Trebuie mult mai mult de atât. Trebuie mult mai mult de două rochii date de fin naşului, să fim serioşi...
E greu să fii cinstit în această ţară, dar mitele de doi lei şi-un ban mi se par porcării fără margini. Dacă nu aş fi convinsă că procurorii DNA urmăresc să ajungă la un „rechin”, aş zice că ne cheltuie banii cam degeaba. Acum, pe bune... cu toţii ştim că niciun politician nu scoate din propriul buzunar sute de mii de lei, o dată la 4 ani, ca să ia cu ţârâita înapoi aceşti bani, ca indemnizaţie de parlamentar, de-a lugul mandatului, făcând naveta şi dormind prin hoteluri. Nu suntem chiar atât de tâmpi... Legile în România sunt, însă, la fel de slabe ca intelectul celor care le-au făcut. Ne place să ne pierdem timpul analizând efectul fără a regla totul pornind de la cauză. Dar aici e mult de spus. Pe scurt, cred că e utilă o legislaţie clară privind sponsorizarea partidelor şi a politicienilor şi o lege bună a lobby-ului. Altfel, ni se va părea mită orice gest de bunăvoinţă, inclusiv cafeaua pe care o dă politicianul ziariştilor prezenţi la conferinţa de presă. Ce, vi se pare imposibil?
