Titlul ăsta mi-a venit în cap urmărind duminică reportajul „Marea defrişare”, un reportaj care ne-a arătat adevărul gol-goluţ despre cum noi, oamenii, ne facem singuri rău, numai că mulţi nu ne dăm seama de asta pentru că nu ne doare pe loc, atunci când defrişăm o pădure sau când mutăm cursul unei ape, când scormonim până în inima pământului în căutarea petrolului sau a cine mai ştie ce minereu rar sau când ambalăm la maxim motorul hârbului nostru lăsând în urmă câte un nor imens de fum rău mirositor dar mai ales, foarte toxic.
Numai că afectând mediul înconjurător, cu o inconştienţă acerbă, ajung mai târziu să plângă, asta dacă au fost destul de norocoşi să scape cu viaţă, atunci când natura se răzbună, se cutremură pământul şi le crapă casele, de multe ori transformându-le în nişte ruine, atunci când vine câte o ploaie acidă care le distruge culturile pentru care au muncit mai tot anul sau când apele dau năvală şi le distrug toată agoniseala de-o viaţă. Dar nu despre fenomenul ăsta voiam să vă scriu eu azi, ci despre un alt fenomen care se petrece de ceva vreme în urbea noastră, un fenomen pe care nici nu ştiu cum să-l categorisesc, adică e şi bun, e şi rău şi se cheamă marea demolare a buticurilor de printre blocurile noastre. Nu spun că e un lucru rău să mai aeriseşti niţel străzile, marile artere de circulaţie, pentru a încerca o cosmetizare cât de cât a oraşului, pentru a ne apropia şi noi de aşa-zisa imagine a oraşelor din ţările civilizate ale Uniunii Europene. Deşi nici cu ei nu mi-e ruşine!
Foarte bine, demolăm, ba am văzut că prin unele locuri nici nu s-au desfiinţat locurile de muncă deoarece chioşcul respectiv de pâine a fost doar mutat la parterul unui bloc, la nici douăzeci de metri distanţă de vechiul amplasament, asta e bine. Dar ce ne facem cu celelalte chioşcuri care au fost desfiinţate şi n-au mai apărut nicăieri prin apropiere, ce or face oamenii care şi-au pierdut acele locuri de muncă? Mai mult decât atât, ce vor face bătrâneii şi bătrânelele care făceau de la colţul blocului lor şi până la chioşcul aflat la o distanţă de 30-50 de metri uneori câte 15-20 de minute, târâş-grăpiş, pentru a-şi procura un kil de lapte şi-o pâine, acum când se vor vedea nevoiţi ori să apeleze la vreun vecin binevoitor pentru a le procura cele necesare, ori să-şi mai ia un extra-baston şi înarmaţi cu multă răbdare să caute primul supermarket.
Mulţi dintre ei probabil că nici n-au intrat vreodată într-un astfel de magazin imens, poate din cauza fricii de a nu fi prea multă lume, poate din obişnuinţă, cine ştie? Eu unul zic să mai ierte edilii noştri măcar chioşcurile de pe străduţele lăturalnice, cele care nu se văd de la strada mare, poate că nu se vor supăra europenii ăia pe noi...
