A trecut şi 10 iunie. Am votat iar acum vedem ce-a ieşit. Dacă ne place sau nu... asta depinde de aşteptările fiecăruia. Eu, una, am învăţat, în peste 44 de ani de viaţă, perioadă în care am trecut prin multe, că nu poţi vedea totul în alb sau negru, că nu poţi judeca înainte de a fi corect informat şi că nimic nu e ceea ce pare. Ultimii ani m-au învăţat multe, dar nu pentru că am eu mintea mai coaptă, ci pentru că viaţa mi-a dat câteva lecţii grele.
În urmă cu patru ani am primit o lecţie care m-a „călit” pentru 2012. Am mai scris despre asta, dar revin, pentru a mă face înţeleasă. L-am cunoscut pe Dumitru Nicolae în 1999, când era consilier judeţean. La scut timp, în iarna lui 2000, după decesul preşedintelui Angheluţă, Nicolae a prelut şefia CJ, pentru scurt timp, pentru că au venit alegerile şi a fost ales primar, detronându-l pe Durbacă. Câte speranţe şi-au pus gălăţenii în Nicolae... Al doilea mandat al său a venit firesc, pentru că... Nicolae nu era Durbacă. Din păcate, Primăria avea câteva „bube” pe care Nicolae nu le-a tratat, lucru pe care i l-au reproşat mulţi, printre care şi eu, într-o discuţie avută în 2007, când i-am şi spus că nu merită al treilea mandat dacă nu schimbă câteva lucruri. În acel moment, relaţia mea cu Nicolae a luat o turnură urâtă, în sensul că timp de un an şi jumătate, până după alegerile din 2008, ne-am contrat mai mult decât evident. La alegerile din 2008, însă, am primit o lecţie, dură pentru mine ca om şi ca jurnalist. Poate că Nicolae nu merita al treilea mandat, dar politicienii din celelalte partide nu au oferit un contracandidat mai bun, aşa că... da, Nicolae a fost atunci cea mai bună variantă pentru Galaţi. Am aşteptat alegerile din 2012 pentru schimbare, dar fără a mai vedea în Nicolae răul cel mai mare. Ceea ce s-a întâmplat în plan politic în perioada premergătoare alegerilor din acest an mi-a întărit convingerea că nimic nu e ceea ce pare, că în politicieni nu trebuie să ai încredere şi că nu e bine să ai aşteptări prea mari nici de la electorat.
Când am văzut cine sunt cei aruncaţi în luptă la alegerile locale, m-am convins că viitorul nu ni-l decidem noi, ca indivizi, ci politicienii ne dau de ales din ceea ce vor ei. Desigur, decizia finală aparţine majorităţii şi trebuie acceptată. Cu optimism sau cu pesimism, trebuie să acceptăm ceea ce avem.
Pe Marius Stan, cel care va primi curând frâiele Galaţiului, nu-l cunosc personal. Nu am tangenţe cu lumea fotbalului, dar apreciez ceea ce a făcut în acest domeniu. Ca şi consilier local nu a confirmat şi o bună bucată de vreme am fost indignată că USL nu a găsit un om care să poată spune că a avut idei, iniţiative... Am fost influenţată şi de prestaţia sa dintr-o şedinţă de CL la care am asistat, când a dovedit că nu ştie nimic din cele două domenii care se discutau, dar şi de lipsa sa de reacţie în anumite momente cheie. În ultimele săptămâni, însă, l-am văzut în vreo două rânduri descurcându-se foarte bine. Eu spun că merită şansa de a arăta ce poate. Sper doar să nu fie nevoit să lucreze cu oameni care să-l tragă în jos.
În ceea ce-l priveşte pe Nicolae Bacalbaşa, îl cunosc personal şi îl apreciez ca medic. Dacă e bun să conducă CJ... nu ştiu. Ca şi consilier judeţean a fost activ, dar preşedinţia e altceva şi va avea nevoie, la fel, de colegi care să-l sprijine. Şi sunt câţiva care mă îndreptăţesc să spun că avem şanse să vedem că se face treabă la CJ. Eu spun să fim optimişti, că pesimismul nu e deloc productiv.
