Un vechi proverb chinezesc zicea, fără nicio urmă de cinism, „fie să trăieşti vremuri interesante!”. Şi vremuri mai interesante ca astea care ne umplu zilele acum, chiar că nu am mai văzut. Mă rog, am mai prins eu şi „revoluţia” din '89, şi mineriadele, dar parcă aşa un „măcel” travestit în haina politichiei „dă Dâmboviţa” parcă nu am mai văzut. Se luptă preşedintele cu primul ministru, parlamentul cu preşedintele, preşedintele cu guvernul, se iau la trântă (nu dintr-aia voinicească, ci aşa, mai ca pe după blocuri...), de zici că acuş-acuş o să iasă scântei, o să se sfarme pietre şi o să se crape pământul de la aşa luptă crâncenă.
Păi, aţi mai pomenit până acum aşa ceva, să nu intre parlamentul în bine-meritata vacanţă, şi asta doar-doar o s-o pună de suspendare la Băsescu? Să stea ei, pe vipia asta, să clocească la motive de de-scăunare a locatarului-şef de la Cotroceni, şi asta iute-repejor, să nu se dumirească prea bine ce şi cum stă treaba prostimea, adică ăi de-s chemaţi o dată la patru ani să dea cu ştampila pe hârtiile electorale. Sau, chiar mai rău, să nu care cumva să înceapă să deschidă ochii tanti UE, aia care ne dă cu o mână şi ne ia cu celelalte, şi să îl ia la urechiat pe „premierul copy-paste” (cum îl alinta moş Băse'), că a pus democraţia pe post de preş de şters bocancii.
Şi, dacă stăm să ne gândim un pic, cum altfel am putea interpreta toate acţiunile din ultima vreme ale lui Ponta, desfiinţările, demiterile, mutările dintr-o parohie în alta a diferitelor instituţii sau organisme ale statului, numa-numa să se facă totul pre pohta care pohteşte dânsul?
E clar, trăim vremuri interesante. Chiar prea interesante, după gustul meu. Aş fi vrut mult mai mult să fi avut parte de o vară normală, chiar cu canicula de rigoare (de asta avem parte, oricum şi orice ar fi...), dar fără acest mega-circ politic de-a „uite suspendarea, nu e suspendarea”. Păi, adică, cum? După ce că ăştia se ceartă ca chiorii pentru bucata cea mai zemoasă şi măduvioasă de ciolan, să ne mai cheme şi pe noi, iarăşi, la un referendum, să zicem „da” sau „nu” pentru debarcarea lui Băsescu? Şi pentru ce? Că dacă nu iese rezultatul după cum vor ei, parcă văd că o să mai facă o suspendare, un referendum, o rundă de alegeri anticipate în cazul extrem, doar-doar şi-o vedea „micul Titulescu” visul cu ochii - o Românie monocoloră, trandafirie (sau roşu-Ferrari, nu sunt sigur de nuanţa culorii), care să strige într-un glas: „Ein Reich, ein Volk, ein Führer!”. Vi se pare cunoscută zicerea de mai sus? Dacă da, să vă aduceţi aminte că istoria se repetă. Şi are şi prostul obicei de a se repeta mai ales în greşeli, nu în părţile ei bune. Că alea au fost, oricum, puţine...
Iar în condiţiile astea, parcă revine în actualitate un vechi cântecel electoral, care ne îndemna să emigrăm în Congo... Căci România, e clar, nu se ştie încotro se îndreaptă. Într-o direcţie bună, în niciun caz.
Păi, aţi mai pomenit până acum aşa ceva, să nu intre parlamentul în bine-meritata vacanţă, şi asta doar-doar o s-o pună de suspendare la Băsescu? Să stea ei, pe vipia asta, să clocească la motive de de-scăunare a locatarului-şef de la Cotroceni, şi asta iute-repejor, să nu se dumirească prea bine ce şi cum stă treaba prostimea, adică ăi de-s chemaţi o dată la patru ani să dea cu ştampila pe hârtiile electorale. Sau, chiar mai rău, să nu care cumva să înceapă să deschidă ochii tanti UE, aia care ne dă cu o mână şi ne ia cu celelalte, şi să îl ia la urechiat pe „premierul copy-paste” (cum îl alinta moş Băse'), că a pus democraţia pe post de preş de şters bocancii.
Şi, dacă stăm să ne gândim un pic, cum altfel am putea interpreta toate acţiunile din ultima vreme ale lui Ponta, desfiinţările, demiterile, mutările dintr-o parohie în alta a diferitelor instituţii sau organisme ale statului, numa-numa să se facă totul pre pohta care pohteşte dânsul?
E clar, trăim vremuri interesante. Chiar prea interesante, după gustul meu. Aş fi vrut mult mai mult să fi avut parte de o vară normală, chiar cu canicula de rigoare (de asta avem parte, oricum şi orice ar fi...), dar fără acest mega-circ politic de-a „uite suspendarea, nu e suspendarea”. Păi, adică, cum? După ce că ăştia se ceartă ca chiorii pentru bucata cea mai zemoasă şi măduvioasă de ciolan, să ne mai cheme şi pe noi, iarăşi, la un referendum, să zicem „da” sau „nu” pentru debarcarea lui Băsescu? Şi pentru ce? Că dacă nu iese rezultatul după cum vor ei, parcă văd că o să mai facă o suspendare, un referendum, o rundă de alegeri anticipate în cazul extrem, doar-doar şi-o vedea „micul Titulescu” visul cu ochii - o Românie monocoloră, trandafirie (sau roşu-Ferrari, nu sunt sigur de nuanţa culorii), care să strige într-un glas: „Ein Reich, ein Volk, ein Führer!”. Vi se pare cunoscută zicerea de mai sus? Dacă da, să vă aduceţi aminte că istoria se repetă. Şi are şi prostul obicei de a se repeta mai ales în greşeli, nu în părţile ei bune. Că alea au fost, oricum, puţine...
Iar în condiţiile astea, parcă revine în actualitate un vechi cântecel electoral, care ne îndemna să emigrăm în Congo... Căci România, e clar, nu se ştie încotro se îndreaptă. Într-o direcţie bună, în niciun caz.
