Nimic nu mai e ce era în ţara asta. Guvernanţii, preşedintele şi instituţiile păstorite de ei au conceput, se pare, un plan bine pus la punct pentru a distruge credibilitatea oricărei categorii socio-profesionale. Au început cu jurnaliştii, dacă nu mă înşel. Au urmat - fac o enumerare care nu e neapărat cronologică - magistraţii, profesorii, medicii, parlamentarii, pensionarii, asistaţii social (inclusiv mamele, de parcă a aduce pe lume un copil e o dovadă de puturoşenie!), poliţiştii, vameşii, iar mai nou... sindicaliştii. Nimic nu le scapă! Doar guvernanţii sunt curaţi ca lacrima şi de neatins? Întreb şi eu, că doar asta îmi e meseria.
Aş fi ipocrită să spun că toate „dezvăluirile” făcute „pe surse” în primă fază şi apoi confirmate de guvernanţi sau toate măsurile luate de aceştia din urmă sunt blamabile. Sunt câteva măsuri ale guvernelor Boc şi câteva critici ale preşedintelui Băsescu asupra oportunităţii cărora nu am a comenta. Unele chiar m-au uns la suflet. Totuşi, dacă pun în balanţă bunele şi relele acestor guverne, nu pot să-i dau notă de trecere lui Boc.
E cazul să apreciem ce a fost bun în ultimii doi ani şi să cerem să plătească cei care se fac responsabili de greşelile flagrante. E timpul să impulsionăm această societate, să-i dăm un ghiont şi să o punem la muncă, să redevină ceea ce a fost şi chiar mai mult. Totuşi, din câte văd, nu avem şanse să se schimbe ceva. În continuare tolerăm incompetenţa, ne pierdem timpul cu prostii şi uităm să facem ceea ce chiar contrează. Toată lumea vrea bani fără muncă, eventual neimpozabili. Guvernul, în schimb, vrea bani la buget de oriunde. Dacă ar face un calcul cât economiseşte un ţăran care foloseşte pe câmp bălegar în loc de îngrăşământ, cred că ar pune taxă pe fundul animalului. În fond, plătim taxă pentru apa de ploaie, deci... ce mai e de mirare?
De multe ori stau şi mă întreb ce-i mână în luptă pe politicieni de dau dovadă de atâta zbatere pentru accederea în funcţii. Salariile, sincer, mi se par prea mici pentru volumul de activitate din anumite domenii. Or fi mulţi 5.000 de lei, nu spun nu. Dar nu cred că-şi doreşte nimeni să fie ministru 24 de ore din 24, 7 zile din 7, cu responsabilităţile de rigoare, şi să ia doar banii ăştia, din care să verse la partid o treime (sau cât s-o mai practica acum, că nu mai ştiu...). Şi atunci, te gândeşti, logic, la faptul că avantajele colaterale sunt mult mai mari. În acest caz, de ce ne mai miră corupţia? Şi acest lucru e valabil şi în sănătate, justiţie, învăţământ, sindicate... Cine vrea bătaie de cap pentru un salariu de mizerie? Cel care ştie că pe lângă salariu mai şi pică... dacă nu curge râuri-râuri. De aici porneşte toată nebunia din ţară. Fiecare aleargă pentru el, de multe ori pe lângă lege, iar ţara dă înapoi precum racul. Ne mai miră ceva?
