Acum câţiva ani, noi, colegii de presă pe domeniile administraţie şi politică, ne amuzam împreună cu unul dintre politicienii momentului, vorbind despre cei care mergeau departe de România şi cam uitau cum e pe aici. E vorba de actualul consilier judeţean Dan Lilion Gogoncea, la acea vreme preşedinte al Consiliului Judeţului. Gogoncea va rămâne în istoria Galaţiului ca unul dintre primii oameni care au înţeles cât de important este să priveşti spre alte ţări şi să te pregăteşti pentru europenizarea României. Noi, nişte pârliţi de jurnalişti de provincie, l-am privit iniţial cu scepticism, când ne povestea cât de importante vor fi în viitor contactele „afară” şi cât de util ne va fi un departament care să ne promoveze. Am făcut ceea ce ar fi făcut orice jurnalist avid de audienţă: i-am contabilizat plecările în alte ţări, i-am verificat însoţitorii şi i-am analizat cheltuielile. Nu l-am văzut niciodată să se supere pentru ceea ce se scria despre el, cum că stă mai mult prin ţări străine şi toacă banii judeţului. Ne povestea molcom ce a văzut pe unde a fost, ce i-au relatat oamenii cu care a stat de vorbă... şi apoi strecura un „cum se zice la voi, la România...”. Ne amuzam... Gogoncea vorbea, totuşi, absolut corect româneşte, în ciuda deselor plecări afară.
Am scris rândurile de mai sus ca un preambul, pentru a se înţelege foarte clar ceea ce vreau să spun. Am prieteni mulţi „afară”, unii stau de peste un deceniu în ţări străine. Puţini sunt, însă, cei care stâlcesc limba română. Mai mult se strâmbă, bagă câte un cuvânt în limba străină, să se dea importanţi în faţa noastră, a celor care am rămas „acasă”. Chipurile au uitat „cum se zice la noi, la România” la un lucru sau altul. Sunt şi situaţii în care chiar simt că au folosit involuntar un cuvânt străin, poate pentru că e prea asemănător cu echivalentul în limba română şi, după atâţia ani, e normal să mai confunzi cuvintele. Am văzut, însă, zilele trecute, interviurile acordate de românii stabiliţi în America şi care participau la întâlnirea cu preşedintele României. Vorbeau româneşte absolut corect, fără accent, chiar. Preşedintele Iohannis, însă, m-a dezamăgit. Discursul lui a fost plat, rostit tărăgănat, într-o română stâlcită pe alocuri, din cauza accentelor puse greşit. Şi citea de pe o hârtie... Nu sunt specialist, dar eu cred că acesta e un semn că Iohannis nu gândeşte în limba română, ci în limba sa maternă. Am dezbătut această chestiune într-o discuţie cu una dintre prietenele mele plecate de mult timp „afară”, care mi-a spus că ea vorbeşte (şi i se vorbeşte) 14 ore pe zi în italiană şi petrece alături de familia sa cel mult două ore pe zi, discutând româneşte. „Dar gândesc în limba română!”, mi-a spus. Are un mic accent, mai mult nişte inflexiuni ale vocii pe anumite cuvinte, dar nu cred că mi-a scăpat, de-a lungul a ore întregi de discuţii, mai mult de două cuvinte în italiană. „Sunt româncă! Da, dacă mă întrebi acum, îţi spun clar: nu mă mai întorc în ţară, pentru că nu mai am nimic şi pe nimeni acolo... dar sunt româncă şi nu renunţ la limba mea, cum nu am renunţat la numele meu pur românesc. Ar însemna să renunţ la o bucată din mine”, mi-a spus prietena mea. Şi atunci am înţeles: nu-i putem cere unui membru al unei comunităţi conlocuitoare în România să renunţe la limba sau la numele său, nu-i putem cere să gândească în altă limbă decât cea maternă... Şi cu toate astea, nu mă simt confortabil când îl ascult pe preşedintele MEU vorbind ca un străin abia venit în România. Poate mă voi obişnui, totuşi...
