Săptămâna care s-a încheiat mi-a rezervat nenunărate surprize. Nu ştiu dacă totul se întâmplă pentru că se apropie sărbătorile şi pe mulţi i-a năpădit melancolia, dar aproape zilnic am fost contactată de prieteni vechi, de care nu mai auzisem de mult, fiind plecaţi prin alte colţuri ale lumii. Din start vreau să spun că nu sunt fan al mijloacelor electronice de socializare. În afara telefonului, a mail-ului şi a messenger-ului, fără de care nu aş putea să-mi desfăşor activitatea de zi cu zi, prefer să nu apelez la tehnică de ultimă generaţie pentru a discuta cu oamenii. Nu m-a prins microbul facebook. Slavă Domnului! Cunosc oameni care petrec ore în şir pe reţelele de socializare, curioşi să afle ce mai face unul sau altul şi să analizeze fotografii postate pe internet. Eu prefer oricând o discuţie face to face, să-l pot privi pe om în ochi, să-i pot citi bucuria sau tristeţea în infleziunile vocii... Dacă nu se poate, atunci... mai bine mai rar, dar cu mult dor. Asta nu înseamnă că nu recunosc utilitatea reţelelor de socializare. Spre exemplu, m-a căutat zilele trecute o prietenă plecată în Belgia. Am vorbit câte în lună şi în stele, dar aş fi vrut să văd cât de mult i-a crescut băiatul, aşa că am intrat pe facebook, pentru că e „prietenă” cu Monitorul, şi i-am văzut băiatul.
Cum spuneam, zilele trecute m-au căutat mulţi „stranieri”. O altă prietenă, stabilită tot în Belgia, m-a sunat tot săptămâna trecută. O fostă colegă de serviciu, de pe vreme când munceam la roabă - la propriu! - şi în acelaşi timp foarte bună prietenă, care e de mulţi ani în Italia, m-a descoperit prin intermediul site-ului ziarului, după ce preţ de mai bine de un deceniu n-am mai ştiut nimic una de alta. O verişoară din Spania m-a căutat, de asemenea, tot zilele trecute, deşi nu mai vorbisem cu ea din vară, când fusese acasă. Ce mai... o avalanşă de telefoane şi mesaje, în doar câteva zile, de la gălăţeni plecaţi în lume...
Cred că e vorba de dorul de casă, pe care îl simt de fiecare dată când vorbesc la telefon sau pe mess cu fiul meu, dar mai ales acum, când au mai rămas doar câteva zile până la sărbătorile de iarnă. Dacă îi ajută Dumnezeu, fiul meu va fi acasă de Crăciun, dar toţi cei cu care am mai vorbit spun că nu vor reveni prea curând în România... sau deloc. Ambele prietene din Belgia, spre exemplu, mi-au spus că „ar mânca pământ” şi tot nu s-ar mai întoarce. Dacă nu mai merge acolo, vor pleca oriunde, numai în România nu. Asta în ciuda faptului că au lăsat aici case, părinţi, prieteni, lucruri şi locuri dragi... Le e dor de câte cineva sau de ceva, dar nu pot renunţa la... linişte. Nu au spus „bogăţie”, nu au spus „fericire”, ci „linişte”. Le-am ischitit şi eu... nu pentru că sunt curioasă, ci pentru că şi pe mine mă bate gândul să plec şi aştept acel „ceva” care să-mi dea impulsul final, doza de curaj care îmi lipseşte deocamdată. Ei bine, liniştea îmi lipseşte şi mie...
