Nu ştiu la alţii cum este, dar în orăşelul nostru ai impresia că serviciile publice sunt ceva opţional. De pildă, mă întreb de când s-a făcut ultima oară o acţiune contra ţânţarilor. Spun asta pentru că orice tentativă de a te plimba seara prin oricare din parcurile noastre se soldează cu o ciuruială de toată frumuseţea. Nu e vorba neaparat de numărul ţânţarilor, cât de faptul că sunt veninoşi. Părinţii au ajuns să aibă cărucioare cu plase, în încercarea de a evita ciupiturile, de parcă am fi în Somalia. M-am întâlnit cu un amic zilele trecute, care îmi povestea că a încercat să facă o plimbare seara cu prietena pe Faleză. Nu a durat mai mult de un minut, două, până când ţânţarii roiau în jurul lor ca muştele. Asta da atmosferă romantică! Bineînţeles, nu puteau lipsi din peisajul autohton maidanezii noştri, cei de care nu mai reuşim odată să scăpăm. Lângă blocul meu îşi făceau veacul vreo 10 patrupede, toţi unul şi unul, de parcă erau de la Divizia Antidrog. S-a întâmplat miracolul şi au dispărut toţi. Nu cred să fi durat mai mult de o lună până când locul lor a fost luat de alţi 10-15 câini. Recitalurile nocturne au reînceput cu o şi mai mare intensitate. E suficient ca un singur câine să latre o dată, pentru ca toţi să îi ţină isonul preţ de vreo oră. Dacă ai puţină treabă seara pe afară, trebuie să fii cu ochii în patru, ca să nu te trezeşti cu o pereche de colţi în picior, pentru că - v-aţi prins! - oraşul aparţine patrupedelor, nu oamenilor. În afară, dacă un singur câine e prins pe stradă fără un însoţitor, se dă alarma, de zici că atacă turcii. Vin cei de la Protecţia Animalelor, Poliţia, se face anchetă, iar patrupedul este ridicat imediat şi dus într-un adăpost. La noi ridicarea comunitarilor este negociabilă. Dacă pe strada respectivă stau câteva „iubitoare de animale”, câinii pot fi ridicaţi doar cu strigăte, ţipete, îmbrânceli, înjurături. E tragicomedie în toată regula şi culmea este că toate aceste lucruri se întâmplă după aproape 25 de ani de democraţie.
Nu înţeleg nici o parte dintre concitadinii noştri, nici autorităţile, că aplicarea legii nu este negociabilă sau opţională. Se aplică şi atât. Cei care nu doresc să o respecte, pot să se mute în codru, dar şi acolo, cu regret le spun, trebuie să se conformeze anumitor reguli. Există destule probleme pentru administraţia locală, fără doar şi poate, dar chestiile minimale, ce ţin de sănătatea populaţiei, cred că pot fi făcute. Dacă să reduci numărul ţânţarilor dintr-un oraş a ajuns o problemă insurmontabilă, nu ştiu dacă cei care conduc urbea în momentul de faţă au ce căuta pe funcţiile pe care le ocupă. Se organizează periodic tot soiul de concerte, unul mai praf decât celălalt, pe căruţe de bani, ce ar fi putut fi dirijaţi de nu ştiu câte ori către construirea unor adăposturi pentru maidanezi. Evident, nu se doreşte acest lucru, pentru că asta ar însemna să taie conducta cu bani către tot soiul de asociaţii şi alte organizaţii similare, ce exploatează la maxim sensibilitatea unei părţi a populaţiei faţă de această problemă, în ideea de a nu-şi găsi niciodată rezolvarea.
