Cum, frate, după aproape 27 de ani de democraţie, să ajungem în situaţia de a nu mai putea să ne exprimăm liber? Eu înţeleg că trebuie să ne autocenzurăm, în limita bunului simţ şi a respectului faţă de lege, dar de aici şi până a ţi se impune, de către o instituţie a statului, să nu vorbeşti în public, e cale lungă. Libertatea de exprimare e un drept pe care nu ţi-l poate lua nimeni, în opinia mea de om care a trăit ani buni şi în vechiul regim. Desigur, când vorbeşti trebuie să te gândeşti cum o faci şi ce anume spui, pentru că nu trăieşti singur în pădure, unde nu te aude decât frunza. Dar, pentru cei care o iau pe arătură şi aruncă în spaţiul public ce nu trebuie, există legi. Poţi răspunde legal pentru faptele/vorbele tale, după ce te-ai manifestat într-un fel care, în opinia cuiva sau a unei instituţii, aduci atingere unor valori sau interese. Răspunzi după ce ai „comis-o”, dacă e cazul, dar nu înţeleg faza cu „pumnul în gură”.
Când i s-a întâmplat Olguţei Vasilescu să i se interzică să mai vorbească în presă sau să îşi exprime opiniile în spaţiul public (aici intră blogurile, reţelele de socializare, ba chiar şi adunările de orice fel), am zis că nu-i adevărat... că nu se poate întâmpla aşa ceva într-o democraţie. De acord, poţi interzice suspectului să nu vorbească public şi nici cu cei implicaţi în dosar despre cazul aflat în faza de cercetare. Dar să nu poţi vorbi nimic, niciunde?! Se pare că la fel ca mine a gândit şi onorata instanţă, care a pus capăt inepţiei debitate de procurori. Acum i se întâmplă şi lui Victor Ponta... şi deja simt o briză de totalitarism.
Las la o parte faptul că s-a încercat cenzura în cazul a doi pesedişti cam slobozi la gură şi cu ceva probleme penale, deşi mulţi spun că nimic nu-i întâmplător... Fac abstracţie de persoanele cărora nişte procurori au crezut de cuviinţă să încerce a le restrânge nişte drepturi. Sunt pesedişti, dar la fel de bine puteau să fie din oricare alt partid. Puteau să nu fie politicieni, ci oameni de rând... Simpla idee de a-i interzice unui om dreptul la exprimare liberă e un semn de debilitate pentru democraţia din România. Azi i se întâmplă unui politican, mâine altuia, poimâine unui student... şi ne trezim că le interzicem şi copiilor să mai rostească adevăruri care dor.
Suntem un popor cam masochist, bag seamă. Nu ştiu când a fost debutul acestei boli, dar, dacă mă uit înapoi, în timp, identific ceva simptome relatate în balada Mioriţa şi ceva era în neregulă şi la zidirea Anei lui Manole. Pe vremea lui Ceauşescu a fost apogeul - cum mai aplaudam noi cu sârg după ce ne omoram la coadă la lapte! - apoi am primit un tratament cu o doză de şoc: am avut o zvâcnire la Revoluţie şi apoi a venit democraţia peste noi. Treptat, însă, parcă a început să ni se urască cu binele: nu mai avem respect pentru ţară, pentru părinţi, pentru istorie, pentru cel de lângă noi... dar, ce e mai rău, am început să nu ne mai respectăm pe noi înşine. Dacă permitem cuiva să ne calce în picioare fără a reacţiona în secunda următoare, răul devine tot mai rău. Ei bine, asta am făcut noi, în ultimii ani: am închis ochii la o ilegalitate, am permis să se întâmple lucruri nefireşti şi am acceptat să ne conducă oameni despre care ştiam că nu merită acest lucru. Acum totul se întoarce împotriva noastră. Ar fi bine să reacţionăm, cât nu e prea târziu. Sau e deja prea târziu? Întreb şi eu... că încă mai am voie.
