Străzi pline, puhoi de oameni, forfotă, îmbulzeală, cozi la magazine, cozi la autobuze, cozi la brazi în piaţă, dar nimeni nu se supără. Spiritul Crăciunului pare să fi cuprins toată suflarea, fără deosebire. Lumea zâmbeşte (mai mult sau mai puţin...), îşi umple sacoşele şi pleacă fericită (mai mult sau mai puţin...) acasă, cu un vraf de cumpărături de multe ori inutil. Dar... o dată-n an e Crăciunul.
Toţi facem cadouri, unii din prietenie, alţii din obişnuinţă, alţii pentru că aşa e "trendy". La fel arată şi darurile - unele banale, altele extravagante, de la mici simboluri ale afecţiunii şi până la deja obişnuitele „cadouaşe” care trebuie cărate cu trailerul şi nu încap nici în garaj, nici în balta din faţa casei.
Zilele care premerg Crăciunul par - şi pentru foarte multă lume şi sunt - deosebite. Nu atât din cauza vremii de afară sau pentru că zăpada care a început să cadă cu mare întârziere, în loc să acopere sub pătura albă şi rece toate mizeriile omeneşti, toate răutăţile care au umplut de ură un an, se transformă, la primul contact cu asfaltul peticit, în zloată şi noroaie. Zilele acestea sunt deosebite pentru că fiecare vrea să se simtă deosebit de felul în care s-a simţit tot restul anului.
Din nefericire, unii nu au puterea să se schimbe, alţii nu au voinţa necesară pentru a face acest lucru, aşa că spiritul Crăciunului devine tot mai puţin un spirit şi mai mult un slogan lipsit de conţinut. E simplu să spui că trăieşti Crăciunul atunci când prin vila cu n-şpe camere cât o sală de bal nu-ţi suflă vântul (ăla din cer, nu cel de la răposatul FNI). E uşor să clamezi că te-ai pătruns de simţirea creştină a Naşterii Domnului atunci când funcţia pe care o ai te cocoaţă pe un piedestal de unde nu mai poţi dat jos nici dacă omori pe cineva. E foarte la îndemână să zici că te simţi mai bun, mai curat, mai omenos atunci când faci pomeni din banii altora. E firesc să declami sus şi tare că trebuie să fim cu toţii mai buni, mai omenoşi, mai apropiaţi, dar în suflet să rămâi aceeaşi fiinţă meschină şi pătrunsă de ură şi nimicnicie până în măduva oaselor, să arăţi cu degetul pe unul şi pe altul, să te înverzeşti de invidie când vezi altă „vedetă” ori „personalitate” a acestor vremuri deşarte că s-a ajuns mai ceva decât tine, că şi-a tras o maşină cât tancul, pe care nu are nici unde s-o parcheze, şi nici nu ştie s-o conducă...
Nu e însă la fel de simplu să-ţi pui mâna pe suflet şi să spui, în faţa lui Dumnezeu, că ai devenit mai bun, că ai ajutat un om, că ai salvat o viaţă sau un suflet. Aceste adevărate daruri nu sunt la îndemâna oricui. Doar cel care le poate face este îndreptăţit să spună că simte şi trăieşte spiritul Crăciunului.
Tuturor, şi celor care simt, şi celor care trăiesc sărbătoarea Naşterii Domnului, Crăciun Fericit! Celorlalţi, după inimă!
