O nouă „modă” este la mare trecere în rândul adolescenţilor zilele acestea. Se poartă câinii de luptă. Cei ai căror părinţi sunt mai cu dare de mână îşi cumpără patrupede doar ca să dea bine în faţa prietenilor sau ca să fie remarcaţi de fete. Nu ar fi nicio problemă dacă ar respecta regulile de minimă siguranţă cerute de lege, adică botniţă şi lesă. Ce rost mai are totuşi să-ţi cumperi câine de luptă dacă îi pui botniţă? Şi uite aşa trecătorii se trezesc cu rotwailerul la fundul lor, iar dacă se sperie sau animalul simte că le este frică ajung direct la Urgenţe, cu răni de nu vreţi să ştiţi. Evident, nu sunt de vină animalele, ci stăpânii lor iresponsabili şi, mergând mai departe, părinţii care permit astfel de demonstraţii de forţă puerile. Am prieteni care deţin câini de luptă de ani de zile, însă animalele sunt dresate şi, chiar şi aşa, nu sunt scoase afară fără botniţă, iar în spaţiul public nu sunt lăsate nesupravegheate. În aceste condiţii, nu s-a întâmplat niciodată vreun incident şi este puţin probabil să aibă loc în viitor. Ce mă nedumereşte este că, după aproape un sfert de secol de democraţie, bună parte din concitadinii noştri simt încă nevoia sa epateze, dacă au ajuns să aibă o stare materială cât de cât bună. Să ştie vecinul că are bani, că nu mai este om de rând, să moară duşmanii de ciudă.
Prin comparaţie, milionarii din Vest nu se deosebesc cu nimic de marea masă a populaţiei. Au o casă, o maşină obişnuită şi... un câine. O cunoştinţă a fost de curând în Olanda şi a mers la un milionar pur sânge, adică o persoană care a moştenit o avere impresionantă de la părinţi. Dacă te uitai în jur, nimic nu dădea impresia că acolo locuieşte o persoană cu peste 50 de milioane de euro în cont. Amicul meu nu s-a putut abţine să nu îl întrebe de ce nu şi-a cumpărat vilă, de ce nu are piscină în curte şi Bentley în garaj. Răspunsul a fost năucitor: de ce aş avea nevoie de toate astea? Ei bine, la noi cred că vor mai trece cel puţin 30 de ani până când vom realiza că nu opulenţa face diferenţa, ci caracterul omului, plusul de valoare pe care îl aduce, oriunde s-ar afla.
Până una, alta, la noi valoarea se măsoară în câini de luptă plimbaţi pe Faleză, în văzul tuturor, iar dacă cuiva nu îi place, se poate întâmpla oricând un mic „accident”, animalul poate scăpa din lesă, iar respectivului îi va pieri pentru totdeauna cheful să mai comenteze la adresa proprietarului. Ãsta este nivelul la care suntem în prezent, iar lipsa de educaţie se resimte parcă mai acut ca niciodată.
Problema pentru noi nu este că nu am şti ce să facem, ci că nu vrem să facem ceea ce trebuie. Şi asta dintr-un soi de rebeliune tembelă faţă de tot ceea ce înseamnă reguli de bună conduită sau legi în ţara asta. O asemenea atitudine a fost de înţeles în primii ani de după comunism, dar nu şi acum. Acum e deja o complacere într-o stare din care toţi avem de suferit, iar singura soluţie pe care o văd posibilă este intolerenţa exprimată public faţă de toate aceste mici mârlănii, faţă de prostul gust şi defilarea ca la circ a unor personaje incapabile să îşi depăşească propria condiţie, care ne obligă şi pe noi să rămânem la acelaşi nivel.
